hai sa construim casuta
eu fac schita si planul
tu aduci grinzile si tocurile
eu aduc dupa aceea culorile
te-ajut sa tai colturile
facem si-o bancuta?
mai c-o sa semene c-o barcuta…
apoi caram usile
si-o carafa cu vin de vara-toamna
il punem in camara?
sa ne desfacem povestile apoi
in fiecare zi un vis
azi unul de-al tau
maine unul de-al meu
pana visam
vreau o bicicletă legată în scară
nici un hoţ n-are să mai îndrăznească
fotografiez din mers biciclete staţionate
asta, aşa, ca fapt divers
dacă mi s-ar mai oferi ocazia să am una
aş ţine-o pe un perete în casă
aş pedala într-o noapte
pe cheiul Dâmboviţei,
înainte şi-napoi
până dimineaţa
când m-aş duce acasă
tu mi-ai da ceai şi prăjituri
la micul dejun
şi mi-ai zice somn uşor
sau poate şi tu ai fi obosit
de la o noapte de pedalat
sub stele
To be or not to be, regia Mirela Vaşadi. un film documentar, producţie 2008.
cu un mesaj de final ” sperăm să preţuiţi mai mult darul de preţ pe care îl aveţi, viaţa”. un film despre moarte, despre dezumanizare, despre crimă.
e ciudat cum filmele care ar trebui sa aiba un impact mai mare asupra populaţiei trec aproape neobservate. sper ca cineva se va gandi la o mai bună campanie de promovare.
problema nu eram noi cei maxim 25 care eram in sală, noi eram acolo pentru că învăţasem deja ceva sau ştiam despre ce era vorba. trist.
lucruri care se petrec - Bucharest International Film Festival
nouă zile pline de filme, au mai rămas doar patru…
sinele se dilata vara, iti spun, d-aia intarzie trenul… chiar acum e oprit undeva in camp asteptand sa se raceasca. pana vine ai sa tot citesti dintr-o carte, cuvinte ce nu le intelegi acum, ti-e mintea departe… mereu ridici ochii, in fata e un camp, deocamdata, verde si, surprinzator, vezi o masina inaintand printre ierburile inalte…Iata, cum drumurile se pot inventa, reinventa la nesfarsit…e nevoie doar de-un camp…
privesti, vezi sina si o sosea…intre ele un camp…mai stai o vreme pe aici, iti plac trenurile ce vin si pleaca. Ai alege unul ce merge in orasul necunoscut tie, e in directia opusa, unde crezi ca muntii stau la fereastra casei. nu faci decat sa deschizi larg ferestrele…
un marfar aduce cu el caldura, un al doilea aduce cu el vantul ce iti ravaseste parul, dar privirea nu poate…
muzica din casti nu se mai aude pentru o vreme, doar zgomot de roti, sine, fier, suier, vant….trec toate si revine incet, ai crezut ca a amutit, era insa acolo tot timpul insotindu-te …chiar daca n-o auzeai…e placut sentimentul…
urci si ai vrea sa nu mai cobori, sau urci si ai vrea sa cobori mai repede…
privesti cerul, soarele rosu, raul pe suprafata caruia sta lumina, doar pentru cateva zeci de minute. privesti semnele facute de pesti pe lac, te intrebi cum ar fi sa colinzi un tren ce sta in depou…
ce-ai gasi in el? stau acolo pe coridor stransi mii de calatori, rasete, tipete, plansete…vocile lor ce vorbesc despre ultima carte citita sau, poate, doar despre cum ninge afara, poate ai sa asculti nemultumirile unora ce au ramas inzapeziti zece ore la chitila…si gandurile altora ce si-ar fi dorit sa incremeneasca timpul in loc si sa ramana mereu iarna…
poate sus pe unul din vagoane e un visator ce sta cu ochii la stele intr-o noapte prea calda, vantul trece cu repeziciune peste piele, zambeste, trenul opreste in gara…coboara…urca…
ce-ai gasi intr-un tren gol…? poate doar gandul calatorului ce-a trecut…
ai observat ca mor gărgăriţele?
ies din iarbă şi se usucă pe trotuar
era dimineaţă, c-un soare mai de-amiază
cu decoraţia prinsă de cămaşa murdară
în lumea lui privea cu ochii nespălaţi
sfidând o lume ce e perfecţiunea altora
doar trist şi-atât
tu ce crezi noi doi existăm?
suntem cât se poate de reali.
imaginăm perfect….
To kill a mockingbird“….ar fi ca şi cum ai ucide o pasăre cântătoare, nu-i aşa?”
un film extraordinar pe care il vad de-abia acum. m-a ţinut acolo, in lumea lor - vara acelui an. copilăria, pierderea copilăriei, regăsirea ei, prietenie…
un scenariu bine scris, dupa un roman pe care nu l-am citit inca, de un an mi-am propus sa cumpar cartea şi deocamdata n-am reuşit. de văzut. revăzut. citit cât de curând.
de multe ori văzând astfel de filme bune, mi-e greu să mai cred că viitorul poate veni cu ceva mai bun. şi în genere imi arată că nu poate. sunt sceptica şi cu tendinţe de a rememora, mereu cu gândul la “paradisul pierdut”.
e ceva valabil pentru mai multe segmente…de viaţă.
cadre pline de suspans fără a fi penibile sau depăşite. cel puţin aşa îmi par mie.
perfecţiune prin simplitate, mai puţin artificiu.
vazut Shakespeare colt cu Victor Hugo. tot nu pot sa accept ca atat de usor poti adapta povestea reala. intimitatea nu exista. cade in vulgaritate.
un documentar, dar stiu ca nici un documentar nu mai e realitate, din momentul in care ai pornit aparatul.
povestea in sine cu accente stranii, te duce spre zona mortii, usor. desi, o simti chiar de la inceput.
niste desene ciudate iti sunt puse in prim plan, confesiune, in cadru o fotografie care spune multe.
numai auzind cuvantul imortalizare mi se face rau, si in minte imi vin cuvintele lui barthes despre fotografie. nici in momentul asta nu am terminat carticica aia, pentru ca, inca, mi-e greu sa accept viziunea lui, cat se poate de corecta, dar nu neaparat singura valabila.
stiu ca filmul sufera de incapacitatea de a prezenta trecutul asa cum a fost, e doar o viziune asupra lui, din perspectiva prezentului.
luam povestea unui personaj straniu, romantic, ciudat, singuratic, talentat si cateva cuvinte despre el, cantece inregistrate, o voce oarecare, cateva randuri scrise de el, desenele si picturile care iti par ireale sau mult prea reale.
apoi dezvalui o latura mai putin cunoscuta - tabieturi, depresii, accese de dubla personalitate, incoerenta, obsesii.
si, in final, il aduci in zona mortii, ucigas in serie, doar tulburat psihic, in continuare te ravaseste prin picturile sale, un necunoscut caruia cineva ii aduce povestea in fata. se joaca de-a detectivul. si nu face clar departajarea intre fapte reale si supozitii. te lasa asa, de fapt n-ar avea farmec altfel.
o camera, un microfon si inca ceva, o poveste prinsa bine, modificata bine, te duce spre fantastic. o poveste bine construita…
tot nu pot sa o incadrez la opera de arta. tehnica, felul in care jonglezi cu materialul, e un dar. ceva insa m-a intors pe dos.
pagini umplute cu linii, doar ochi deschisi sau inchisi
trei, ce-ar fi trebuit a fi linii ce inchipuie litere
sunt acolo pe treapta a treia de sus, pe scara
copilul naiv ce redeseneaza imaginile din cartile de povesti
in continuare acolo,cred ca pot sa redau fidel
povestea
mai cred inconstient
din memorie ies ochii, crengile, genele, aripile
sunt tot cele ale unui copil
ce sta pe scara si deseneaza
de nu s-ar mai rusina copilul…
e visul ce-l poarta
