pentru ca e locul unde ajung cei care cauta schite pentru case in copac

iar altii cauta locul cu desene….

mi-am pus desenele aici

cuvinte cat sa adorm
cuvinte cat sa nu uit
cele doua tigari
vor fi de foi
pe una am sa scriu scrum
pe cealalta fum

am sa ma las sa aleg
ce sa fie?
scrum…sau fum…?

de lustra, improvizata, de hartie se izbesc vreo doua muste. zgomot de roti ce urca, un greiere a inceput sa cante, ma intreb in ce loc o fi, intre zidul de pe stanga, in copacul rasarit din beton sau poate e in gura leului, floarea copilariei… si iata ca sunt mai multi si dau un concert.
am sa ies sa ii ascult un pic. apoi, agale, o iau in jos pe strada si urmaresc numere, de obicei absente.
tocuri de geam, inalte, vopsite in albastru ce se cojeste, ma intreb de unde aceasta idee, e mai putin obisnuit. iedera se usuca pe o casa care moare sau se usuca pe una care se ambitioneaza sa traisca doar prin ziduri, n-am idee…
o curte lunga, imi plac intotdeauna curtile lungi in care capatul ascunde ceva nevazut. aici ca-n palma vezi un porumbel ce a murit si in fiecare zi se usuca tot mai mult, un spatar de scaun de lemn… lacatul a ferecat portile, a izgonit chiriasii. un caine statea si strajuia adesea casa, era pitit intr-o spartura din zid, langa teava de gaz, de ceva vreme a disparut, nu mai intorc capul dupa el “pentru ca mi s-a parut”. o fi de la praful ce s-a pus pe podea sau poate de la aerul ce sta prins in geam? sau poate s-a ascuns dincolo de usa inchisa si nu mai sta in zid…
si-aici canta greierii, in toate curtile din bucuresti mai canta cate-un greiere…sau doi…

am ascultat povestea celor care au flamanzit
ei nu pot arunca firimiturile de paine nicicand
nu am stiut ce sa fac cu ele de cand locuiesc la baza pamantului
de-as locui la inaltime le-as lasa pe stresini

am ascultat odata povestea copiilor ce aruncau paine la gunoi
unii in cos, altii pe langa cos
se cam bateau cu pumnul in piept care-i mai corect
nu auzisera de copiii ce n-au la masa nici un corn

mananc paine uscata si arunc firimiturile in vant

Dogme 1

tot vorbind in ultima vreme despre reality show, documentary fiction, despre hyper realism, despre curente in cinematografie am vazut un film care s-ar putea incadra aici, a implinit zece ani.
pentru mai multe impresii am sa revin. deocamdata il las la decantat. de vazut.

purtarea camerelor de filmat de catre actori, de multe ori, mi s-a parut interesant lucrul asta.
avem de-a face cu o poveste clasica, o familie instarita, cu toti ce dragi raspanditi prin lume, se intalnesc la petrecerea aniversara de 60 de ani a tatalui lor. ajungi sa simpatizezi cu christian. michael e mojic pana in maduva oaselor, m-a lasat cu gura cascata cand i-a scos pe toti din masina ca sa il ia pe fratele sau. hellen pare din primele cadre cea mai instabila, dar pe parcurs aflam ca nu e singura, fiecare dintre cei trei are ceva deascuns din trecut sau din prezent.
scena din camera in care a murit sora ei, gasirea scrisorii de adio si alegerea de a pastra tacerea.
intr-o oarecare masura fiecare dintre ei doreste sa pastreze inca aparentele. “fiecare familie are secretele sale” , ele ies la iveala intr-un mod brutal si in acelasi timp neconvingator pentru restul invitatilor. socul de multe ori se observa din lipsa de reactie sau chiar negare.
il avem si pe christian care dupa ani a hotarat sa spuna adevarul. sunt cateva momente in care il simti ca da inapoi, cu ajutoare exterioare duce la bun sfarsit ce a inceput. o viata nepatata in aparenta.
pentru povara pacatului pe care il poarta tatal e surprinzator sa il auzi rostind replica “you’re killing me”, incat mi se pare ireal. iar femeia de langa el mi se pare la fel de condamnabila ca si el, surprinzator sa i se acorde privilegiul de a mai fi mama. momentul cand aleg sa cante un cantec rasist pentru a se distra. ura si depresie. m-a intrigat per total filmul.
filmat in stilul home made film, cu o poveste care sa socheze, camera care nu e bine focusata in unele momente cat sa prinda starea. momente cand privesti impreuna cu acel cineva ce se afla dincolo de usa deschisa sau doar in camera. fiction made real thing.
aparente, pastrarea aparentelor, dezvaluri, rescrieri.

pietricele azi, prea multe, pentru talpile mele. mers la pas, jonglat un pic cu variantele ce m-ar fi dus spre acelasi loc. azi sa fie popa tatu, obisnuita ruta, ieri sa fi fost grivitei ca sa visez un pic in fata numarului 52. piatra ce sfasie palma e in rucsac, in drum case cu proprietari senili. astazi scaunul era gol, revin cu numarul intr-o alta zi. e o batrana ce locuieste, inca, intr-o casa de pe popa tatu, oricand in strada, o casa frumoasa cu o curte generoasa, imblanzita de mii de fire de iarba. si-a pus un scaun chiar langa gardul de fier forjat si am surpins-o intr-o seara stand si uitandu-se la casa. ii e teama …. o sa-i fie dor de ea….
langa mine se aseaza o femeie ce isi face des cruce, citeste acatistul sfintei cruci, in urechile mele si pe langa ele striga black mambo.  ceilalti calatori citesc despre crima de la ora cinci, altii poate tanjesc dupa fata de la pagina cinci. eu citesc picnic la marginea drumului. doar un copil canta si are privirea limpede…verdele se profileaza prin geam in fascicole, mi se lipesc de retina…. [cuvinte lipsa]….

usa de lemn se loveste de perete
cineva bajbaie…
pe scarile in spirala e mai tot timpul intuneric
mi-e frig….
…. cineva ma cara in brate
sunt intr-o scara straina si am impresia ca lipsesc trepte
de fapt trecem dintr-o scara intr-alta
vad negru
bem ceai din pahare groase de mustar
soba se chinuie sa ne incalzeasca
adormim

cat de linistit e astazi orasul. am zis, e vremea sa ma plimb pe mijlocul strazii, sa fac, apoi, dreapta si sa ma pierd pe stradutele ce duc in locuri de poveste. si mi-e somn, probabil ca am sa adorm, mergand, sau stand sus in mansarda casei ce-mi place. iedera urca pe zidul de caramida, balconul din lemn e imbracat in flori rosii si albe. observ ca m-am taiat la mana drepata si din cand in cand curge o picatura. dupa mai multe incercari gasesc o strada ce are aerul altfel, fac o fotografie pentru ca ma incapatanez sa cred ca pot pastra perisabilul, un nor ce e azi la dreapta acoperisului de tigla, fac una impotriva soarelui, si ce vad cu o ochiul liber nicicand nu-i mai mult de o secunda, secunda ce-a trecut.

apoi pe alta strada intru intr-o curte si vad un caine ce doarme in iarba, il strig, dar nu-mi raspunde, e atat de adancit in visul lui incat…n-am decat sa trec mai departe. pe aleea strajuita de trandafiri roz si de alte culori pe care nu le tine minte, caci ochii imi sunt furati de peretii casei, inauntru scarile ma cheama, asa cum se intampla adesea. sunt preferatele mele, in spirala, acum si lacuite intr-o culoare calda, incat fiecare treapta ar putea sa fie pentru mine un loc de joaca…
de multe ori visand si zambind ma mai impiedic si ma impleticesc pana ajung in camera din dreapta, noptierele imi zic sa le deschid, nici nu mai stau pe ganduri, ca-s curioasa…
in stanga lalele rosii is crescute pana-n tavan, pernute colorate, apoi vad balconasul unde mi-as fi pus o rogojina si as fi rasfoit un album cu picturile lui klimt…
alte scari ma cheama, acum vad spatiul de sub mine cum se misca, mansarda asta-i pentru mine…imi zic. sertare si usi de noptiere de deschis, policioare pentru cartile ce am sa le citesc asteptand…
mai ca as bea ceaiuri imaginare….unul cu aroma de padure si umbra, un ceai cu aroma de liana pe care sa ne dam huta, un ceai cu aroma de pamant reavan, apoi unul cu aroma de apa de izvor, si toate aromele din lume care sunt de fapt ganduri, cuvinte, imagini pastrate in minte…
si as picta canile de tabla pe care le-as gasi in pod, as folosi ramele de la stupi pe post de rame pentru desenele-n carbune. as picta peretele din baie ca si cum ar fi o foaie dintr-o carte cu povesti. sa-ncep…

Lage Raho Munna Bhai/Carry On Munna Bhai (2006)

pentru cei cu prejudecati vis-a-vis de filmul indian, ca mine, de vazut.
de la “calul alb”, clasicul film indian vazut in copilarie, se poate observa un nou val de cineasti ai filmului indian, de care eu n-aveam habar.
dincolo de o poveste de dragoste, tipic indiana, poti vedea un film cu un mesaj profund, despre criza in care se afla India, de fapt, as zice ca nu e singura, criza unor repere morale. se incearca o reintoarcere, recuperare, la cele candva existente. mi-a placut desi, pe alocuri, este siropos, reuseste sa fie si amuzant, in acelasi timp. poate ca mi-a placut pentru figura lui Gandhi, cu mesajul simplu dar atat de complicat pentru societatea in care traim.

….o casa cufundata in intuneric
picaturi mici se lovesc de pielea incinsa, se si evapora, le simti, si nu le simti. fotografiezi un reflectia unui felinar in apa, te intrebi de ce sunt doar trei lebede, cea neagra de ce-i singura.
zgomotul noptii calmeaza spiritele, poti iesi afara si poti respira in voie, te poti plimba la pas si sa nu simti ca e momentul sa fugi, sa stii ca poti sa te opresti si sa asculti. e posibil sa ti se para ca ai gasit ce cautai si sa fie chiar asa. e momentul sa dormi pe podea sub pat sau in pat langa tavan, sa iti desenezi stele si sa ai impresia ca sunt adevarate, sa iti pictezi un geam cu soarele si sa ai impresia ca iti bate pe obraz dimineata, doar putin cat sa zambesti, tu sa stii ca poti sa tragi oricand un oblon si te cufunzi in somn pana la amiaza. apoi, sa astepti noaptea iar, poate, mai racoroasa decat cea din urma…
intri intr-o curte neluminata, casa e toata in intuneric, te intrebi unde sunt toti plecati…auzi nisipul sub talpi, scapi cheile pe cimentul din curte, in intuneric le cauti…. deschizi usa…doar alt aer, astazi e mai racoare decat ieri…e liniste…