Murakami

prima carte a lui Haruki Murakami care imi pica in mana. am citit prima data despre ea la i-dana si am zis ca neaparat trebuie sa o citesc, apoi, peste ceva timp, o vad in biblioteca la o prietena. ea imi zice ca i-a facut-o cadou tatal ei…poate in amintirea unor vremuri si a unor vise…conform titlului…Dans, dans, dans…
imi zice ca nu o vrea, mi-o da mie…descrierile de pe a patra coperta nu o atrag, nu vrea sa citeasca o carte despre: “mister, sex si rock`n`roll intr-un roman de o forta nestavilita! Un bestseller!”…nu mai insir si celelalte impresii care sunt un pic mai asezate…insa prima te loveste. asadar totul se rezuma la cele trei cuvinte…? care? cele din titlu sau cele din descriere?

acum, imi zic ca trebuie sa o conving sa o citeasca,daca nu ii plac primele pagini, poate sa o lase. eu stiu ca am inceput alandala…urmeaza sa citesc si inceputul…plec in cautarea oii fantastice. maine.

“Visez adesea Hotelul Delfin. In vis sunt cuprins de el. Mai precis, sunt inclus in el ca o prelungire a sa. Lucrul acesta este foarte limpede. Hotelul Delfin imi apare distorsionat. E lung si ingust, ca un pod acoperit care se intinde din negura timpului pana la capatul universului. Acolo, cineva plange. Plange pentru mine. Hotelul ma cuprinde. Ii simt caldura si pulsul. Sunt parte din el. Asa este visul.”

mi-a dat senzatia de proiectie cinematografica, atat de mult mi s-a parut ca un film, cu imagini bine conturate, senzatii bine puse in cuvinte. regasire printre randuri. sentimentul ramas este de tristete, in ciuda unui final fericit, dar care se releva de-abia in ultimele randuri…imi pare atat de fragil.
n-am mai citit romane de factura astuia, sub un ritm alert, suspansul ala oferit de bucatile ce se imbina…sub glumele pe care le gust… aud cuvintele personajului principal care spune…”stiu ca noi suntem cat se poate de seriosi”…
printre cuvinte se ascunde o poveste despre singuratate si regasire…. in pasi de dans

între salut şi reverenţă

“Saludos! Saludos a fost marea mea descoperire! Aşa cred. Ceva între salut şi reverenţă. Armonia deplină cu mediul. Mai puţin cu oamenii. Un câin, când bâţăie din coadă, te salută. Simplu, nu? Şi vântul, când îţi mângâie faţa. Şi ploaia. Copacul, când se leagănă…Păsările…Primesc totul ca atare şi răspund la fel. Salutând. Înclinându-mă. Vorbind. Pare o prostie, dar aşa văd eu lucrurile. Termenul provine din spaniolă: salud! I-am dat un plus de rezonanţă, adăugând două litere: saludos! Îmi uşurez drumurile…E ceva extraordinar! Să te saluţi cu vântul.”
Încercam să înţeleg. Sey, desigur, era niţel scrântit. Îi lipsea o doagă. Eu le aveam pe toate, ceea ce nu constituia deloc un avantaj. Fiindcă trebuia să simt, nu să pricep. Pentru asta, chestia cu saludos cred ca nu a prins la oameni. Doar ici-colo. [...]
“Întâlnirea c-un necunoscut duce, de multe ori, la schimbări inimaginabile în viaţa unui om statornicit într-o tihnă mic burgheză. Mă simt în pericol;” [...]

mi-a placut mult, deşi toată încrengătura cu statul unitar n-aş fi vrut-o, poate o altă încrengătură, dar nu ştiu care. se citeşte dintr-o suflare.e o carte pe care probabil că aş reciti-o.
mai sunt şi alte bucăţi întipărite în minte…sau însemnate pe hârtie. Saludos…O reverenţă pentru Alexandru Ecoviu.

William Styron, Alegerea Sofiei

ma apropii de ceea ce ar insemna un sfert din carte. imi place.
imi place Stingo asa cum e el, deocamdata. pe el il urmaresc.
legat de Sofia, asa cum e ea pana acum. nu-mi pare foarte veridica povestea ei
sincer, astept sa vad ce parcurs are Stingo. stiu deja ca o include pe Sofia.
ma intreb incotro poate merge povestea asta… am sa vad de ce-i in stare Styron.
nord, sud, problema rasismului, catalogari.

[...]“Mi se parea prea frumos ca sa fie adevarat. Oh, de ce oportunism macabru sunt in stare scriitorii!”

later edit /p.218-227
K.L. Auschwitz vazut de un SS, traducerea engleza de Constantine FitzGibbon
se contureaza povestea Sofiei. forta si veridicitatea oricarei marturii a vreunui supravietuitor, citite pana acum de mine.
mă gândesc la povestea Sofiei, dacă e după un caz real…

“Fără ca Sofia - sau lumea întreagă, de fapt - să bănuiască în acel moment ceva, în lunile premergătoare procesului şi execuţiei sale, Rudolf Hoess redactase un document care, în ciuda perspectivei cam limitate, ne lămureşte la fel de bine ca orice altă lucrare de acest fel ce înseamnă ca o minte să cadă pradă fascinaţiei totalitarismului. Mai trebuiau să treacă mulţi ani până să apară traducerea engleză (realizată excelent de Constantine FitzGibbon). Legată acum într-un volum intitulat K.L. Auschwitz văzut de SS - publicat de muzeul polonez de stat aflat astăzi pe locul fostului lagăr - , această anatomie a psihicului lui Hoss le stă la dispozitie, pentru consultare, tuturor celor avizi de cunoştinţe referitoare la adevărata natură a răului. Am convingerea că s-ar cuveni să fie citită pretutindeni în lume de profesorii de filosofie, propovăduitorii Bibliei, rabini, şamani, de toţi istoricii, scriitorii, politicienii şi diplomaţii, de liberaliştii de ambele sexe şi toate culorile politice, de jurişti, de judecători, penalişti, comedianţi de cabaret, regizori de cinema, ziarişti, pe scurt de oricine poate afecta, chiar şi indirect, prin profesiunea sa, conştiinţa rasei - îi includ deci şi pe scumpii noştri copii, acei lideri americani embrionari, aflaţi la nivelul clasei a opta, cărora trebuie sp li se pretindă să o studieze, împreună cu De veghe în lanul de secară, O poveste cu un hobbit şi Constituţia. Fiindcă printre rândurile acestor confesiuni vom descoperi că nu cunoaştem de fapt nimic despre adevăratul rău; maleficul zugrăvit în majoritatea romanelor, pieselor şi filmelor este mediocru, dacă nu contrafăcut, un amalgam ieftin, de obicei alcătuit din violenţă, fantezie, teroare nevrotică şi melodramă.
“Acest rău imaginar, ca s-o citez o dată pe Simone Wiel, e romantic şi variat, în timp ce adevăratul rău este posomorât, monoton, sterp, plicticos.”

p. 312-3–
- G.Steiner, Limbaj şi tăcere, 1967
” Şi, citindu-l pe George Steiner, am trăit şocul recunoaşterii. “Unul dintre lucrurile pe care mi-e imposibil să le înţeleg, spune Steiner, deşi am scris despre el adeseori, încercând să-l pun într-o perspectivă convenabilă, este relaţia temporală.” Steiner tocmai citise descrierile martorilor oculari privind omorârea brutala a doi evrei în lagărul de exterminare Treblinka. [...]

[...]nu e deloc sigur că “cei care n-au fost implicaţi din plin ei înşisi se pot atinge de aceste agonii fără să se contamineze”. Trebuie să mărturisesc aici că mă chinuie mereu o anumită convingere, anume aceea că am intrat nechemat pe teritoriul unei experienţe bestiale, inexplicabile, care este în mod inseparabil şi firesc proprietatea acelora - şi numai a acelora - care au trăit, au supravieţuit sau au murit prin ea. [...]
Şi totuşi nu pot accepta sugestia lui Steiner că răspunsul se află în tăcere, că e mai bine să “nu adăugăm balastul de platitudini ale dezbaterilor literare sau sociologice la cele ce nu pot fi rostite”. Nu sunt de acord nici cu ideea că ” în faţa anumitor realităţi arta devine trivială sau insolentă”. În aceasta eu găsesc o notă de pietate, în special ţinând seama de faptul că Steiner n-a rămas nici el mut.”

“Mă identificasem atât de complet cu Sofia, încât mă simţeam polonez, cu sângele subţiat al Europei curgându-mi prin vene şi artere. Auschwitz  îmi domina şi mie gândurile, ca şi ei. Oare să nu existe sfârşit ? Nici un sfârşit ?”

“[...] Le-au furat identitatea copiilor din Lebensborn, le-au schimbat atât de rapid numele, i-au transformat atât de uşor în nemţi…N-aş şti de unde să-mi încep căutarea.”

p.708
“Într-o bună zi voi înţelege totul despre Auschwitz. Iată o afirmaţie îndrăzneaţă, de o naivitate absurdă. Nimeni nu va înţelege vreodată Auschwitz-ul. Ar fi fost mult mai corect dacă aş fi notat:
“Într-o bună zi, voi scrie despre viaţa şi moartea Sofiei, demonstrând prin asta că răul absolut nu poate fi niciodată extirpat din viaţa lumii.Auschwitz rămâne, în sine, de neînţeles. Celmai profund comentariu existent cu privire la Auschwitz nu este câtuşi de puţin o afirmaţie, ci un răspuns:
Întrebarea: “La Auschwitz, spuneţi-mi, unde era Dumnezeu?
Şi răspunsul:”Dar unde era omul?”
A doua însemnare salvată de la neant se prea poate să fie facilă, dar am păstrat-o, oricum: Revarsă-ţi iubirea peste tot ce este viu.
[...]
adevărul cuvintelor sau, dacă nu adevărul lor, atunci imposibilitatea ideii pe care o exprimă. Căci nu a blocat oare Auschwitz-ul, cât se poate de eficace, ca o embolie fatală a sistemului circulator al omenirii, revărsarea titanicei iubiri ? N-a schimbat el complet înţelesul noţiunii de iubirem, reducând la absurd ideea de a iubi o furnică, o salamandră, o viperă, un broscoi, o tarantulă sau virusul turbării - într-o lume ce a permis edificarea acelui întunecat edificiu ? Nu ştiu. Poate că e prea devreme ca să îmi dau seama. În orice caz, am păstrat cuvintele ca pe o amintire a unei speranţe firave, dar fără de moarte.

Jose Saramago, Pluta de piatra

o carte care a asteptat sa fie citita multi ani, editie cu hartie de ziar. imi place, pe alocuri ii ghicesti cursul, ma mai uimeste din cand in cand cu mici adevaruri mari.

[...] “Ce-ar fi sa mergem pe coasta sa vedem trecand stanca. Pare ceva absurd, un nonsens, dar nu e, si atunci cand mergem cu trenul ni se pare ca vedem trecand copacii care sunt infipti in pamant prin radacini, acum nu calatorim cu trenul, mergem mai incet stand pe o pluta de piatra care navigheaza pe mare, fara inchisori, singura diferenta e cea care exista intre solid si lichid. De cate ori, ca sa schimbam viata, ne gandim atata, ne luam avant si ezitam, apoi o luam de la capat, ne gandim iar si iar, ne dislocam de pe sinele timpului cu o miscare circulara, precum vartejurile care strabat campia, starnind praful, frunze uscate, lucruri neinsemnate, ca pentru mai mult nu le ajung puterile, mult mai bine ar fi sa locuim intr-un tinut bantuit de taifune. “

nu indoi colturile cartilor, de obicei, insa, de data asta mi s-a intamplat sa indoi pentru franturi
ce se ascund sub invelisul literelor…cuvinte…

Visul copilului care păşeşte pe zăpadă fără a lăsa urme/Gabriel Chifu

Lazarus strigă:
- Truman, Truman!
Cel chemat aude şi îşi face apariţia tot în zbor: este o pasăre, dar nu mă arăt surprins, am învăţat să-mi controlez emoţiile.
Îngerul face prezentările:
- El e Truman, condorul care vorbeşte. Iar el e Veniamin, copilul care se ridică la cer.
[...]
- Veniamin, nu te întrista, nu eşti primul care păţeşte asta, care nu mai percepe lumea oamenilor. Există însă remedii, soluţii. Eu cunosc câteva, încearcă-le, vezi care ţi se potriveşte. Îţi sugerez să începi cu cea mai probabilă dintre ele: visează lumea de jos, visează viaţa alor tăi! Gândeşte-te la ei înainte de culcare şi îţi vor apărea în vis, viaţa lor se va derula în visul tău. ….”
[...] Atunci, Truman, m-am trezit din acest vis. A fost un vis cu tata.

citesc

vis(and)…

 

“Vântul a bătut cu putere toată noaptea. Mă trezesc de mai multe ori şi aud vântul şuierând de-a lungul pereţilor şi mai mult decât atât; vântul ia în stăpânire casa, astfel încât lemnăria veche geme, se aud trosnete de peste tot, sunete stridente, şuierate, aproape ameninţătoare venind dinspre pădure, un zăngănit metalic şi un zgomot puternic vennind, cred, dinspre magazie şi sunt cam ingrijorat aşa cum stau în întuneric cu ochii în tavan, dar este cald sub plapumă şi nu am nici o intenţie să mă scol acum. Mă întreb dacă ţiglele de pe acoperiş vor rezista, sau dacă vor fi luate de vânt în curând, vor zbura prin curte în vârtejuri şi îmi vor lovi maşina. Hotărăsc că nu se va întâmpla asta şi adorm la loc.”

Per Petterson, La furat de cai, capitolul 9/pag.99

Se recomanda a se citi in doze mici, pe banca trenului, in paturi suspendate, agatat de scari imaginare, in poduri, pe maluri de rau, in cabana de la munte, in mansarda incalzita…in doi, ca o taina, soptita prietenilor…la ceas de seara

Leonard Cohen, Joaca preferata

“Copiii au un fel anume de aintra in garaje, in soproane, in poduri, de parca ar patrunde intr-o sala de spectacol sau intr-un paraclis de familie. Garajele, soproanele si podurile sunt intotdeauna mai vechi decat casele de care tin. Au aerul intunecos si solemn al unor sertare uriase de bucatarie. Sint niste muzee prietenoase.”

“Zburau pe langa campuri de zapada albastra. Fasia de lumina aruncata de luna fugea pe crusta de de zapada ca pe o intindere de apa valurita. Incalzirea era data la maximum. Nu trebuiau  sa fie nicaieri dimineata, aveau doar cursuri si asta nu conta. Deasupra zapezii totul era negru - copaci, baraci, sate intregi.”

Visul, Henry de Montherlant

Se cufunda apoi in amintire, iar sufletul îi tremura din temelii. Îşi rechema amintirile, fiecare în parte, pentru a face din ele raţiunea curajului său. Urcau în el sfâşiindu-l, apoi de parcă s-ar fi poticnit de buzele lui ermetice, fremătau, se topeau fără a ieşi la lumină, ca un obuz care nu explodează. Unele dintre ele pe care le caută nu le mai găsi. Îşi dădu seama, de pildă, că îi uitase deja anumite expresii ale chipului. Dar continua să-i vadă pistruii.  
Simţi nevoia să bea vin. Avea impresia că vinul îl va vindeca dintr-o dată, aşa cum o nevralgie se lecuieşte cu aspirină. [...]

Cerul se schimba, se intuneca si mai mult. O stea noua se ivi, rămase atârnată, ca o lacrimă, soră cu lacrimile lui care nu curgeau. Se simţi furios, el, care suferea, în mijlocul tuturor acelor lucruri fără suferinţă; era convins că li se iartă prea mult celor care suferă. “Ridicole declamări despre indiferenţa naturii! Ce-ar dori oamenii? Ca arborii să se usuce de fiecare dată când un muritor moare?” în faţa a tot ceea ce fiinţa umană adăugase demnităţii lumii în materie de prostie, sentimentalism absurd, grandilocvenţă găunoasă, avu o mişcare de recul, vie precum mişcarea melcului care se loveşte de un obstacol şi se vâră înapoi în cochilie.

Degeţel sau Iubiţel…

Lăstarul meu de portocal, Jose Mauro de Vasconcelos

“Confesiunea finală
Anii au trecut, dragul meu Manuel Valadares. Azi am patruzeci şi opt de ani şi uneori în dorul meu am impresia că am rămas tot copil. Că trebuie să îmi apari în orice moment aducându-mi poze cu artişti de cinema sau mai multe bile. Mata m-ai învăţat tandreţea în viaţă, dragul meu Portuga. Astăzi sunt eu cel care încearcă să împartă bile şi poze, fiindcă viaţa fără tandreţe nu e mare lucru. Câteodată sunt fericit în tandreţea mea, uneori mă înşel, ceea ce se întâmplă cel mai des.
Pe timpul acela. Pe timpul timpului nostru, nu ştiam, mulţi ani înainte, un Principe Idiot îngenuncheat în faţa unui altar întreba icoanele, cu ochii plini de lacrimi:
DE CE SE SPUN LUCRURI COPILAŞILOR?
Adevărul, scumpul meu Portuga, e că mie mi s-au spus lucrurile foarte devreme.
Adio!
Ubatuba, 1967″

Mulţumesc, Jose Mauro de Vasconcelos.

Fetiţa care iubea prea mult chibriturile, Gaétan Soucy

“L-am urcat pe tata pe masă, după ce am îndepărtat cu cotul farfuriile de supă. Acestea din urmă s-au grăbit să cadă pe podea. Fratele meu se smiorcăia şi îşi ştergea ochii cu mâneca. În cădere sicriul se deschisese şi, întrucât tata era în costumul evei, era ca şi cum ar fi fost la per tu cu coaiele lui. Erau moi şi dolofane, mult mai mari decât ale lui frate-meu sau ale mele, pe vremea când le mai aveam încă, şi agăţate ca un copil cu barbă, pe acest corp ţeapăn. Cârnatul era lăsat pe o parte, uluit, cu un aer de împuşcat. L-am întrebat pe frate-meu dacă crede cu adevărat că pe acolo veneam noi, la fel ca viţeii şi ca purceii de lapte. Fratele îşi puse degetul în orificiul sensibil, pentru a verifica dacă se lărgeşte destul pentru a face loc să treacă doi copilaşi ca noi. Şi cârnatul se îngroşă, se ridică printr-o forţă magică, se făcu la fel de tare precum coapsele între care naviga, povestesc faptele aşa cum le-am văzut.
Frate-meu şi-a dus mâna la piept ca să împiedice inima să iasă afară. După ce şi-a recăpătat vocea, care ne părăseşte uneori, aşa-i viaţa, a spus: “Nu. Cred mai degrabă că ne-a modelat din lut când a venit aici şi că noi suntem ultimele lui minuni”.

“Tata a fost întotdeauna bătrân, de când îl cunosc eu, de aceea nu-mi vin în cap decât fantezii când încerc să mi-l imaginez altfel, de exemplu în perioada când era tânăr şi frumos în sutană în japonia. Urma să-l aud plângând de multe ori în anii ce vor veni, plângând din ce în ce mai des, dar, văzându-l aşa în lacrimi, pentru prima oară, bătrân ca munţii şi vorbind ca şi cum n-ar fi nimic neobişnuit unei cutii de sticlă, încercam acelaşi sentiment, de mirare şi descumpănire, pe care l-aş fi avut dacă aş fi văzut o picătură de sânge ieşind dintr-o piatră seacă, pe sufletul meu. Nu ştiu dacă mă fac bine înţeleasă.”

[...]Şi mi se pare, de asemenea, pentru a reveni la această epocă de neimaginat, ca aceea la care mă gândeam ţinânându-l pe tata de mână în magazie, că nu ajungeam pe vremea aceea nici măcar până la genunchii tatei, care-mi părea înalt ca un zid şi care râdea şi zâmbea tot timpul, aşa cum este posibil ca eu să fi avut într-o epocă a vieţii mele două aripi mici pe spate, cum au ţâncii. Şi în permanenţă, cineva însoţeşte această amintire - imaginea unei curve, dacă despre o curvă este vorba, care mirosea frumos şi proaspăt şi dulce ca trandafirii sălbatici de la marginea pădurii de pini. Am chiar o imagine încă şi mai precisă a acestei epoci în care nu ajungeam până la genunchiul tatei, este următoarea. Era un îngeraş alături de mine, care nu eram eu, şi care semăna cu mine ca două picături de apă, lucru de care fratele încearcă să mă convingă şi tata avea o lupă în mână, aşa se numeşte acest obiect, şi cu ajutorul acestei lupe el capta prin vrăjitorie razele soarelui, concentrându-le pe o planşetă de lemn[...]Tata, surâzând, scria scrisori cu rază de fulger concentrată…

[...] Sărmana Pedeapsă, cum mă privea. Cu adevărat ochii ei, vă jur, semănau ca două picături de apă cu ai mei, ai zice că-mi priveam faţa în apa din puţ, în timpul verii.

[...] În fond, şi ca s-o spun, ştiusem puţin dintotdeauna că sunt o curvă, nu am aşteptat ca un cavaler să mă trateze drept o căpriţă sălbatică pentru a o bănui. Dar se întâmplase ca tata să mă trateze ca fiu şi asta îmi punea o bară între picioare, la figurat. Vreau să spun că-mi era interzis să mă deplasez liber în mine însămi, unde eram toată captivă, sufocată, incapabilă să mă aştern la drum liniştită spre tot adevărul meu simplu, interzis să ştiu că puteam foarte bine să nu fiu o coioasă ca ştiţi voi cine, fără ca pentru asta să fiu anormală în viitoarele mele rămăşiţe pământeşti sau la tărtăcuţă.”