Festen

Dogme 1

tot vorbind in ultima vreme despre reality show, documentary fiction, despre hyper realism, despre curente in cinematografie am vazut un film care s-ar putea incadra aici, a implinit zece ani.
pentru mai multe impresii am sa revin. deocamdata il las la decantat. de vazut.

purtarea camerelor de filmat de catre actori, de multe ori, mi s-a parut interesant lucrul asta.
avem de-a face cu o poveste clasica, o familie instarita, cu toti ce dragi raspanditi prin lume, se intalnesc la petrecerea aniversara de 60 de ani a tatalui lor. ajungi sa simpatizezi cu christian. michael e mojic pana in maduva oaselor, m-a lasat cu gura cascata cand i-a scos pe toti din masina ca sa il ia pe fratele sau. hellen pare din primele cadre cea mai instabila, dar pe parcurs aflam ca nu e singura, fiecare dintre cei trei are ceva deascuns din trecut sau din prezent.
scena din camera in care a murit sora ei, gasirea scrisorii de adio si alegerea de a pastra tacerea.
intr-o oarecare masura fiecare dintre ei doreste sa pastreze inca aparentele. “fiecare familie are secretele sale” , ele ies la iveala intr-un mod brutal si in acelasi timp neconvingator pentru restul invitatilor. socul de multe ori se observa din lipsa de reactie sau chiar negare.
il avem si pe christian care dupa ani a hotarat sa spuna adevarul. sunt cateva momente in care il simti ca da inapoi, cu ajutoare exterioare duce la bun sfarsit ce a inceput. o viata nepatata in aparenta.
pentru povara pacatului pe care il poarta tatal e surprinzator sa il auzi rostind replica “you’re killing me”, incat mi se pare ireal. iar femeia de langa el mi se pare la fel de condamnabila ca si el, surprinzator sa i se acorde privilegiul de a mai fi mama. momentul cand aleg sa cante un cantec rasist pentru a se distra. ura si depresie. m-a intrigat per total filmul.
filmat in stilul home made film, cu o poveste care sa socheze, camera care nu e bine focusata in unele momente cat sa prinda starea. momente cand privesti impreuna cu acel cineva ce se afla dincolo de usa deschisa sau doar in camera. fiction made real thing.
aparente, pastrarea aparentelor, dezvaluri, rescrieri.

.

Lage Raho Munna Bhai/Carry On Munna Bhai (2006)

pentru cei cu prejudecati vis-a-vis de filmul indian, ca mine, de vazut.
de la “calul alb”, clasicul film indian vazut in copilarie, se poate observa un nou val de cineasti ai filmului indian, de care eu n-aveam habar.
dincolo de o poveste de dragoste, tipic indiana, poti vedea un film cu un mesaj profund, despre criza in care se afla India, de fapt, as zice ca nu e singura, criza unor repere morale. se incearca o reintoarcere, recuperare, la cele candva existente. mi-a placut desi, pe alocuri, este siropos, reuseste sa fie si amuzant, in acelasi timp. poate ca mi-a placut pentru figura lui Gandhi, cu mesajul simplu dar atat de complicat pentru societatea in care traim.

.

To be or not to be, regia Mirela Vaşadi. un film documentar, producţie 2008.
cu un mesaj de final ” sperăm să preţuiţi mai mult darul de preţ pe care îl aveţi, viaţa”. un film despre moarte, despre dezumanizare, despre crimă.
e ciudat cum filmele care ar trebui sa aiba un impact mai mare asupra populaţiei trec aproape neobservate. sper ca cineva se va gandi la o mai bună campanie de promovare.
problema nu eram noi cei maxim 25 care eram in sală, noi eram acolo pentru că învăţasem deja ceva sau ştiam despre ce era vorba. trist.

biff

lucruri care se petrec - Bucharest International Film Festival
nouă zile pline de filme, au mai rămas doar patru…

To kill a mockingbird/Robert Mulligan

To kill a mockingbird“….ar fi ca şi cum ai ucide o pasăre cântătoare, nu-i aşa?”

un film extraordinar pe care il vad de-abia acum. m-a ţinut acolo, in lumea lor - vara acelui an. copilăria, pierderea copilăriei, regăsirea ei, prietenie…
un scenariu bine scris, dupa un roman pe care nu l-am citit inca, de un an mi-am propus sa cumpar cartea şi deocamdata n-am reuşit. de văzut. revăzut. citit cât de curând.
de multe ori văzând astfel de filme bune, mi-e greu să mai cred că viitorul poate veni cu ceva mai bun. şi în genere imi arată că nu poate. sunt sceptica şi cu tendinţe de a rememora, mereu cu gândul la “paradisul pierdut”.
e ceva valabil pentru mai multe segmente…de viaţă.

cadre pline de suspans fără a fi penibile sau depăşite. cel puţin aşa îmi par mie.
perfecţiune prin simplitate, mai puţin artificiu.

Intimidades de Shakespeare y Victor Hugo

vazut Shakespeare colt cu Victor Hugo. tot nu pot sa accept ca atat de usor poti adapta povestea reala. intimitatea nu exista. cade in vulgaritate.
un documentar, dar stiu ca nici un documentar nu mai e realitate, din momentul in care ai pornit aparatul.
povestea in sine cu accente stranii, te duce spre zona mortii, usor. desi, o simti chiar de la inceput.
niste desene ciudate iti sunt puse in prim plan, confesiune, in cadru o fotografie care spune multe.
numai auzind cuvantul imortalizare mi se face rau, si in minte imi vin cuvintele lui barthes despre fotografie. nici in momentul asta nu am terminat carticica aia, pentru ca, inca, mi-e greu sa accept viziunea lui, cat se poate de corecta, dar nu neaparat singura valabila.
stiu ca filmul sufera de incapacitatea de a prezenta trecutul asa cum a fost, e doar o viziune asupra lui, din perspectiva prezentului.

luam povestea unui personaj straniu, romantic, ciudat, singuratic, talentat si cateva cuvinte despre el, cantece inregistrate, o voce oarecare, cateva randuri scrise de el, desenele si picturile care iti par ireale sau mult prea reale.
apoi dezvalui o latura mai putin cunoscuta - tabieturi, depresii, accese de dubla personalitate, incoerenta, obsesii.
si, in final, il aduci in zona mortii, ucigas in serie, doar tulburat psihic, in continuare te ravaseste prin picturile sale, un necunoscut caruia cineva ii aduce povestea in fata. se joaca de-a detectivul. si nu face clar departajarea intre fapte reale si supozitii. te lasa asa, de fapt n-ar avea farmec altfel.

o camera, un microfon si inca ceva, o poveste prinsa bine, modificata bine, te duce spre fantastic. o poveste bine construita…
tot nu pot sa o incadrez la opera de arta. tehnica, felul in care jonglezi cu materialul, e un dar. ceva insa m-a intors pe dos.

.

filme si alte nebunii pe aici prin zona

Ki-duk Kim

Bom yeoreum gaeul gyeoul geurigo bom - prea putine cuvinte pot rosti, inima mi-a stat in loc, imaginile, desenele, usile, portile, pragurile, povestea. vedeam curgerea timpului, dar pentru mine parca a stat in loc. am plecat de acolo cu inima mai grea, desi ar trebui sa fie mai usoara. eu am vazut ceva ce n-as fi vrut sa vad, ceva ce m-a intristat. am sa-l mai revad. oricum ma ingrozeste, concluzia mea si, poate, nu e cea mai buna. fata de breath, aici ciclul mi se pare mai greu de suportat, poate pentru ca intr-un final e singuratatea.
ambele vorbesc de etape, dar diferit, oricum si intr-unul si in altul e devenire….
doar ca, daca, in breath deznadejdea aduce speranta, chiar si dincolo de trup, aici raul pare a fi de la inceput, un lucru pe care nu vreau sa il accept. nu vreau. desi, istoria spune la fel de bine ce spune si el.
inca nu s-a asezat si m-a tulburat, poate am sa-l mai revad, altadata, cu alti ochi.

coffee and cigarettes

La un prim nivel, vad:
povesti alb negru, ca intr-o joc de sah, tabla de sah e undeva in cadru, mai mereu, cesti, cuburi de zahar, tigari….
nu te lasa sa te plictisesti, I`m addicted. Asociez filmelor lui Jarmusch, instantaneu, imaginea lui Bill Murray….

Strange to meet you….Roberto Benigni
“Beau multa cafea inainte sa ma culc ca sa visez mai repede.
Pot visa ca si cum s-ar derula un film.
E ceva care te face sa ai vis dupa vis, dupa vis.
Oamenii ma intreaba a doua zi: Ce ai visat?
Nu am timp. Nu am timp sa-ti povestesc!”

Somewhere in California ….iggy si tom….imi plac pentru ca ma incadrez bine in categoria:
“oh, is finished now! oh, we have the power! si ma apuc si rad.
the beauty of quiting is…
now that I quit I could have one! because i quit!
you wanna join me?
ya, since I quit…”
pentru momentul ala ….merita sa te lasi!

No problem mi-a placut, dialogul e genial, scurte, de fapt nimic, dar totul. Doar vroiam sa te vad.

Delirium
“…Inainte sa renunt, beam in fiecare seara…
pana trebuia sa merg la culcare, ca sa pot visa mai repede.
ca si cum ar pune camerele pe acele masini Indy 500. ca sa…
Asa erau visele mele.
[...] Dar tu esti un gandac Bill Murray?”

ultima scena iti da fiori pe sira spinarii…
only coffee and cigarettes…

si iar….alb negru, cafea, mai incolo ceai bine facut, mai apoi cafea cu gust de sampanie…, tabla de sah, zaruri masluite, cesti fine, tigari tari, tutun proaspat, cuburi de zahar, pahare de unica folosinta inchipuite cupe de sampanie…
delir grav!

doua filme

Uzak
Getas
de vazut. impresii, dupa.

primul, iti lasa un gol, sentimentul e de însingurare. imaginea in filmul asta e minunata. nemascat. final abrupt, singur dar nu stiu daca cu sine. departe…
amintind de tarkovski în film, chiar şi fără referire la el, se simte influenţa acestuia, faptul că îl ia ca model. dar în ciuda cadrelor foarte bine lucrate, transmit altă stare, faţă de cele din filmele lui tarkovski.
cadre in care contează mai mult luminile şi umbrele. incercari de a transmite starea dincolo de cuvinte.
si mai are ceva ce nu pot sa definesc acum, ceva greu de suportat.
intelectualul “împlinit” în ochii rudei sărace de la ţară. incapacitatea de comunicare, unul plecatdin acelaşi loc, cândva, uită… sau nu e asta.
imaginea cu soricelul prins in cursa…iar ma incearca un sentiment de groază când simt reacţia unei părţi a publicului.
sunt singuri, şi totuşi, nu se schimbă nimic.

al doilea, problema vinovaţiei, încă o dată pusă, dureros.