.

ce fac piticii in noaptea asta?
dorm!
iar eu ii fotografiez……

Portret de pitic. Usi in copac.

.

stop cadru

iti intorci privirea spre stanga. lumina galbena scoate in evidenta conturul palatului asta. ei bine, ea e doar o casa mai mare, unii ii spun palat. in jur bezna. imagineaza cea mai neagra noapte. fara luna sau stele. doar ici colea cate un felinar. sa mergem mai departe.
in dreapta ta e soseaua. in departare se vad farurile unei masini, lumina de data asta e alba. se apropie, dar nu prea repede. te opresti. nu, nu, mergi mai departe. iti auzi doar respiratia si pantalonii facand zgomot. incet, incet masina te depaseste, te apropii de intersectie. copac la stanga, felinar aprins, lumina din dreapta. de pe o straduta oarecare se iveste o silueta. e un barbat. nu, n-are gluga, ci o palarie. se opreste la intersectie, isi aprinde o tigara, vezi fumul, esti dincolo de drum. nu vezi bine, oricum. rosu la semafor. traversezi. e neagra si partea asta de casa. personajul tau nu a facut un pas. nu ii vezi fata, sta intors. te-ai duce sa spui ceva dar ti-e teama de cutite, iar individul asta pare a fi in stare sa poarte un cutit la el. nu, gresesti, nu e ala. tipul asta are tabachera si niste ochelari de care, in prima secunda, ai putea sa te indragostesti. de el. fara speranta.
derulare…200 de metri in spate….
vezi pe un perete profilate niste zabrele, usa de fier forjat cu sticla. coboara doi, un el si o ea. iar nu ai timp sa faci fotografia asta. pleaca lumina pana setezi aparatul.
pustiu. nimeni in cadru. senzatia de parasit sau adormit. doar cersetoare la intrarea in parc, caine mic tinut sub paturica. cersetoare la alt colt, lumina galbena, in spate, cara dupa ea un lighean. doi caini si trecerea de pietoni. femeie mica garbovita, cu palton maro si basca neagra. o voce.
tarzan, vino aici! tarzan! tarzan!
esti in fata unei porti de fier modelat, intri, zgomot de fier peste fier. lumini in intuneric.
stop.

.

din nou despre Wenders. obsesia drumului, initierea, cercurile prin care trece individul de-a lungul vietii. ce imi place este detasarea. reuseste sa spuna povestea fara a o dramatiza in exces. viata e plina de isterie, cateodata si filmele. cadrele lui respira altceva. calm. poate, disimulat cateodata. iar coloana sonora te face sa te asezi si sa vrei sa pleci, in acelasi timp, la drum. vad in multe din filmele lui drama artistului, obsesia pentru imagine, dorinta aia acuta de a transpune ceea ce vezi. odata cu pornirea camerei realitatea ta dispare. frica. niciodata fotografia nu iti arata ceea ce ai vazut. angst. inca o poveste, doua.
Lisbon story si Wings of desire, inca, imi plac cel mai mult.

Alice in the cities
Kings of the Road

.

pumn pumn

punct în mijloc de alb

nu pică

stă agăţat pe foaia pătată

alb alb

caută-mi un hap
să scoată ceaţa din

carne

are forma unor gheare
de pasăre

uscate

ţin în strânsoare bucăţi
năruite

praf

vreau zăpadă să îmi dea visarea
narcotic

fără un sfert
bătaia aripilor de cocoş
întârzie

în ceas ud se zbate

nălucă iar te crapă-n zori

de albastru vânăt

.

Vis visai ciudos aznoapte. Tremurând mă pui să scriu.
Ci sunt visele sicrie unde, zăvorât de viu,
Cum gândacul în gogoaşa dă mătasă tu îţi teşi
Dân a genelor închise lână, lâncede cămeşi
Cari poartă-n spate aripi. [...]
Urbe rece şi gălbue, ziduri-ziduri cu licheni,
Străzi ca şanţuri singuratici, şi niciunde pământeni,
Doar vrun câine galben, coasta de-i zăreşti pân blana
roasă

Cărtărescu, Levantul

.

Soarele zilei de iarnă.
Pe spatele calului
Umbra mea îngheaţă.

Matsuo Basho

.

îmi sună în minte
talpă peste alb

rece peste cald

invers

talpă caldă
scăldată-n rece alb

scârţâit de zăpadă
sau doar roşeaţa în palmă

urme

şi de la capăt

.

O frântură…
Apă dispersată pe întinderea câmpului ce-mi fuge de sub picioare, la propriu, eu nu visez, sunt chiar în râma de fier ce înaintează pe şină. Şoseaua udă, parcă îmbăiată devreme ca un copil prea murdar, maşinile par a avea pulbere de stele sub roţi, cu cât gonesc mai tare.
Privesc şi mă minunez. O zi mult prea ceţoasă, dar mie îmi place aşa, ghicesc munţii şi îmi pare că e un vis îndepărtat dar de care mă apropii.
Raze răzleţe de soare îmi par aşa cum e culoarea din vise…privesc şi umbrele copacilor se profilează pe zăpada albă, pentru o secundă. Văd cu alţi ochi văd lumina în marea de ceaţă.
Ora 17.00…mai sunt 15 minute până la cabană şi mă întreb…oare timpul se scurge altfel aici, sus în munte? Cred ca e dilatat, iar clipele de dulce chin sunt mult mai lungi decât la şes. Clipa când te opreşti e doar perfectă, mie îmi pare că ascunde în ea veşnicia.
Mi-o întipăresc în mintea ce îşi doreşte hrană. I-aş da bulgări de zăpadă, se poate hrăni cu fulgi de zăpadă sau gheaţă?
Cum de găsesc plăcere în a mă chinui urcând şi câte zece ore…sau mai multe? Ştiu doar că zâmbesc şi ceva e altfel decât între betoane.
E doar 20.00 şi mi-e tare somn, focul arde în godin, vântul bate în geam, iar eu nu joc cărţi, cel mult citesc. Mai târziu ies, e senin, stelele se văd clar. Cabana e aşezată în căldare, între stânci. Cascada îngheţată arată ca şi cum în următoarele secunde s-ar revărsa.
Îmi pare că zăpada întruchipează rigidul şi detaşarea, răceala şi căldura…mie îmi pare a conţine totul condensat. Şi mă întreb de ce gândesc aşa….. Îmi pare visul unui copil trist.

8 martie 2009, Mălăieşti

.

Repeta într-una, cu disperare, ca o rugăciune: “Sunt un animal. Vezi bine că sunt un animal. N-am cuvinte, nu m-a învăţat nimeni să folosesc cuvintele, nu ştiu să gândesc. Dar dacă eşti într-adevăr atât de puternic, de atotştiutor şi atotînţelegător…. Descurcă-te singur! Uită-te în sufletul meu, ştiu că acolo găseşti ce îţi trebuie. Trebuie să fie ceva! Doar nu mi-am vândut nimănui sufletul, niciodată! Este al meu, este omenesc! Nu se poate să vreau răul!….Şi blestemat să fie totul, pentru că nimic nu pot să-ţi spun în afară de aceste cuvinte copilăreşti: <Ferice pentru toţi, pe gratis, şi hai să nu plece nimeni supărat!>”.

.de revăzut filmul
.mi-a luat atât de mult timp să mă apuc, efectiv, să citesc cartea asta
.de recitit

“Picnic la marginea drumului” Arkadi&Boris Strugaţki

.

degeţelele, Ada Milea
Piesa lui Afrim văzută în încheierea fnt a reuşit să mă pună pe gânduri, cel puţin pentru câteva ore bune. Omul pernă mi s-a părut a avut o încărcătură mult mai puternică decât celălalt spectacol al lui, Lucia patinează.
Omul pernă m-a luat prin surprindere, de cele mai multe ori, te duci cu mari aşteptări şi pleci decepţionat. Ei, bine, acum nu s-a întâmplat aşa. Intri, în jur ai o mare de oameni, care mai de care veniţi, ca şi tine, să vadă ceva despre care au auzit că e bun.
Violenţa e la ordinea zilei, nimeni nu mai tresare când în faţa ta se descarcă un pistol. Şi aici vine Afrim şi îţi spune că, undeva, fiecare fibră a ta reacţionează, e brutalizată. Am simţit toate gloanţele trase, aşa cum le simţeau cei din cutiile de pe scenă. Am tresărit şi m-am dus cu gândul, undeva departe, când realitatea părea ficţiunea cea mai crudă. Şi trecutul şi prezentul e plin de momente de genul acesta în care te întrebi cine e creatorul poveştilor. Nu de puţine ori realitatea te surprinde prin “imaginaţia” sa bolnavă.
Eugen Jebeleanu în rolul scriitorului Katurian e de mare excepţie. Tu ce ai face? Ţi-ai salva povestirile? Una, două?
Ai posibilitatea de a alege chiar şi atunci când nu pare că ai avea opţiuni.

mai multe cronici bine scrise şi închegate aici