.

telefonul rosu de langa biserica suna. chiar atunci trec prin dreptul lui, nu numai eu, drumul mi se intersectează cu cel al unei trupe de cantareti, o mama si un copil. ne zâmbim unii altora şi trecem, iar trecem, ca într-un vis ce se repetă. dincolo de drumul pieptiş stă sprijinit de gardul unei curţi un obişnuit al acestor locuri, ascultă ceva la radioul portabil, cu bărbia în piept e într-o lume a lui. intru in parc, telefonul sună în continuare. nu pot să nu zâmbesc şi să mă întreb dacă nu cumva trebuia să fac parte din filmul acela în care telefonul public sună şi cineva ridică receptorul. teama opreşte gestul mâinii, gândul mi se strecoară în umărul drept, apoi răzbate un pic în zâmbetul meu. merg. caut ceva şi găsesc, în schimb, poveşti. nimeni pe strada pustie. telefonul nu mai sună. greşeală. centralista a făcut legătura la un colţ de stradă în loc de un colţ de odaie…