.

de multă vreme trec pe lângă case
şi nu aud povestea
rătăcirile mele între atunci şi cândva
sunt
prea îndesite de întrebări
fără semne

e vremea timpului ascuns intre

acum

.

Timp

Se poate stinge pocnind ca un bec
şi-această secundă ştiută.
Poate rămâne ca la înec
deasupra-ne, apa stătută.
Întreceri subţiri, de umbre fugare
seara sub lună, ca sub un tavan
rotund şi-azvârlit la-ntâmplare,
din toţi ochii deschişi,-simultan.
Horn invers, cu fumul în râpă,
cu ceru-n prăpăstii atras.
Poate de-aceea, mărit ca de lupă
se-arată ce ne-a mai rămas.
Uite-l: nu seamănă cu nici un cuvânt.
Nici nu poate fi spus, nici văzut.
Stă între cer şi pământ
şi n-are sfârşit şi nici început.

Nichita Stănescu, Necuvintele

.

o vreme a

culorilor aprinse…….

ascunse in griul viselor

.

aprind veioza de sus si adorm in sunet de usa cascand hauri spre pod. ma surprind pierzandu-mi gandurile cand te zaresc ascuns intr-un barbat necunoscut, si privesc inainte, imi pierd gandurile si privirile in cartile de pe raftul de sus, caut cuvintele. pana le gasesc, intr-un elefant scris pe o coperta oarecare, si tu si necunoscutul fugiti pe scari, pana in incaperea din spatele casei. incerc sa zaresc praful cu urme de pasi, insa ma pierd in primul album cu schite deocheate, apoi dau peste o propozitie ce ma linisteste si imi spun, poate mai am o sansa, desenez chiar daca nu stiu cum. ghicesc ca formula magica e creionul si o foaie alba, asta am descoperit stand pe o lada cu motive ornamentale. era un pic vant in incaperea cu albume, am rasfoit, in treacat, cuburile din chipurile lui picasso. pe un pervaz am gasit o fetita cu o mie de riduri si am luat-o acasa, plus niste arome iuti ascunse intr-un plic. cred ca toti se pitisera in gradina din spatele casei cat timp citeam ca ploua pe rin…..la usa din fata batea soarele intr-o barca si umbrele se jucau pe nuiele.am dat sa fug si ma asez la panda. privesc printr-o lentila cum pica lumina pe bratul din stanga. e luna.

.

39.
plouă. plouă fără oprire şi-mi ţin umbrela în geantă. Plouă şi pe Rin. stăm fiecare pe un pod şi medităm: deosebirile de caracter se adîncesc la zburătoarele din deltă şi şoseta lui se întunecă, agrafa mea se desface, plouă cu fire de păr şi pe-un pod şi pe altul. nu ne mai vedem.

Nora Iuga, Fetiţa cu o mie de riduri

Monştri plini de speranţă, Nicholas Moshley

“M-am gândit: visul îl părăseşte pe visător – şi ce-i mai rămâne visătorului din vis?”

“Ne mişcam încet între malurile unui râu. Malurile erau înalte şi terenul trebuie să fi fost plat şi de o parte, şi de alta, pentru că, dincolo de maluri, nu se vedea nimic; parcă lumea aceasta nu era decât un canal, o cale de trecere. Sus, pe unul din maluri, mergeau un om şi un măgar: se vedeau doar în contur, ca o ţintă. M-am gândit: poate, dincolo de marginea lumii cunoscute, lucrurile se văd aşa cum sunt, ca simboluri.”

“[...] Poveştile sunt nişte mesaje. (Oare nu asta spun întotdeauna Eleanor şi Max?) Pentru a exista, este nevoie de un cod: mesajele fac ca lucrurile să existe. [...] Ce este real şi ce nu?
“Florile sunt florile care cresc în vremea aceasta a anului.”

.

cauciucuri roşii pentru bicicleta
zâmbete pentru nopţiile fără speranţe
strângeri de mână pentru coşmarele din ziuă
atingeri pentru dimineţile pline de neguri

.

22. Curând dupa aceea, într-o dupa-amiaza, eram obosit, aveam în fata niste poheme, stateam cu obrazul lipit de ele, Zenobia nu era acasa, ma aflam pe muchie de cutit între pohezie si celelalte, care trebuiau facute cu grija.
As fi atipit sau chiar atipisem, cu capul pe masa: terminasem de scris. Era, într-un fel, ca atunci când începi sa mori, în tine…
Stateam cu capul pe masa, peste pohemele mele, când usa s-a deschis bi-ni-sor, credeam ca e Zenobia, si a intrat un copil de vreo trei-patru ani, firav si palid.
Nu stiu de ce, m-am gândit ca ar putea fi Empedocle-copil si mi-a venit sa râd pentru ca anticii astia, când vin, sunt totdeauna solemni, n-ar zâmbi nici în ruptul capului, si mai sunt si politicosi [...]

7. Pe urma, un timp, am surzit, era grozav, nu mai auzeam nimic, facusem dopuri de ceara, solide, eram ca o sticla plina cu simplitatea pura si libera a starii mele, aratam cu degetul la ureche: “sunt surd, ce sa-i faci!”, zâmbeam nevinovat, ceilalti întelegeau, unii ma si compatimeau desi pareau bucurosi ca ei aud, scapasem, n-aveau decât sa se distinga ei în mozaicul lor de întrebari si de raspunsuri gata desenate, n-aveau decât sa-ti teoretizeze singuri teoria, sa-ti toace varza sonora printre dulcile bucurii ale dresajului.
Nenorocirea e ca, într-o buna zi, poc! mi-au pleznit dopurile si am început iar sa aud, as fi putut în schimb sa nu vorbesc, sa ma autoamutesc, dar mi se parea aiurea, ar fi fost necinstit si apoi, oricât te-ai amuti, cuvintele tot le auzi, ele ti se strecoara nestingherite prin maduva, asa ca mi-am vazut de treburile mele.

Zenobia, Gellu Naum

.

……
Noaptea pîndesc ascunzişul somnului
atent sã nu-mi scape.
Stau în plapumã ca un crocodil
aşteptîndu-si prada.
Lucrurile cele mai importante,
lucrurile esenţiale,
sînt sigur cã mi se întîmplã în somn.

La marginea somnului, Savatie Baştovoi,
vol. Elefantul Promis, ed. Arc, Chişinău, 1996

.

să tot fie iarnă
iarna nimeni nu mă întreabă ce aştept
sau
dacă te aştept

lumea parcă doarme

să tot fie alb
şi sa mă simt ca un copil
ce tot aşteaptă

e păcălit, dar tot aşteaptă
apoi vine zăpada cu un bunic
apoi vine şi sania cu alt bunic

doi bunici
doua perechi de bunici

afară ninge
rata nu urcă când ninge
e noapte

afară cineva se scutură de zăpadă
e mama sau poate tata…
a venit, chiar dacă ninge….