.

am vrut sa alerg si sa te prind de mana
nu vedeam decat talpile ce alergau pe asfalt

si drumul meu nu era cel pe care il stiam
parca nu era doar al meu

urme de pasi imprimate in asfalt

si sunetul ce ma face sa nu imi pierd echilibrul

astazi sunt doar o fata cu picioare lungi
visez, alerg

pasii din fata mea sunt cei pe care calc….

.

vad ploaia ascunsa in fierul albastru

.

imi auzi cuvintele
care par a fi tacere

iti vorbesc ore in sir

doar tacere plina
de cuvinte

.

‘Atunci cand totul crezi ca e pierdut in prapastie, inclusiv simtul orientarii si al puritatii, te agati uneori chiar de peretii prapastiei. Fara a avea siguranta ca asta ajuta la ceva. [...]
Asta te poate ajuta sa supravietuiesti, dar in nici un caz sa vietuiesti.’

‘Vocea ei. Profunda, melodioasa, mangaietoare. Primul lucru pe care l-am apreciat a fost vocea. Vocea cuiva care se cauta, cautand. M-a invaluit un sentiment de bine si de calm. Eram gata sa adorm, tragand si vocea ei dupa mine, in somn.’

‘-Ce astepti de la mine? a sfarsit prin a ma intreba.
-Cinstit, nu stiu. Poate ca un miracol.
-Care?
-Nu stiu. Tot ceea ce stiu este ca sufar in acelasi timp de o lipsa si de un preaplin.
De un preaplin si de un preagol.
-Si poetii resimt aceasta durere.
-Dar eu nu sunt poet.
-In cazul acesta, ce esti?
-Daca citesc eu bine in ochii oamenilor, acestia ma considera un nebun. [...]
Poetul a ridicat fruntea si m-a privit indelung:
-Pentru un om ca tine, scriitura ar putea deveni o ancora, poate chiar un refugiu.
-Da, dar o simt ostila. Pentru a scrie trebuie sa iubesti cuvintele si ele sa te iubeasca pe tine. Ale mele ma sfideaza. Cum aleg vreunul, cum alte zece vin sa il alunge.’

‘Ea are ochi intunecati si suras de copil inspaimantat. Intreaga viata am cautat-o.’

‘Stiti ca nu este prima data cand ne vedem? [...] Imi amintesc ca nu spuneati nici un cuvant. Si apoi, desi imperceptibil, am vazut si imi amintesc de parca ar fi fost ieri: erati atat de nefericit incat zambeati… V-am vazut zambind. …Si mi-a rupt inima zambetul acela… Era zambetul unui copil inspaimantat….’

Liatt

Nebuna dorinta de a dansa, Elie Wiesel

.

ziua in care am voie orice
zambesc
se apropie incet de vis
zambesc

.

un caine pierdut

telefonul care suna
in ceata
prieteni care simt

un caine pierdut

alo, unde esti?
e ceata azi, imi place
atat

am vazut un caine pierdut
am spart un carbune
am visat un cuvant

.

astazi am primit un aparat
am sa-mi fotografiez clipele
caut un film ce-o sa te prinda in tonuri
de alb si negru
‘tu lunecand pe o mare de zapada
in vis ai schiuri ce-s albastre’

.

m-ai luat de mana si mi-ai zis: hai la munte! nu stiam ce-i ala munte dar simteam ca mi-e dor de el…il vazusem cand eram mica. am purtat bocancii tai verzi, desi erau mai mari cu doua numere si ii simteam ca pe niste manusi mari in picioare. febra ma cuprinsese inca din tren, campii pline de zapada, lasate in urma, le priveam si zambeam cu gandul la gheata din munte. N-am stiut unde ma duci. Mi-ai zis sa imi iau haine groase, insa singurul lucru ce putea sustine frigul ar fi fost geaca mea albastru senin, eram mandra de ea, ii vazusem pe exploratori ingropati in zapada cu o geaca de genul ala. Un sac de dormit pe care il rosesera soarecii intr-un loc, aplicasem un fluture si uitasem. credeam ca fluturii traiesc si acolo unde sunt -10 grade. tu aveai un sac gros si urat, nu-mi placea. nu avea sa treaca mult timp si aveam sa iti vad pantalonii de cabana, aia vatuiti dupa care am sa jinduiesc o vreme, doar pentru ca as fi vrut sa mi-i dai mie in noaptea demult uitata, n-ai facut-o. o carare nu foarte abrupta, apoi ne departam de traseul comun si mergem spre valea alba, e un refugiu in gura vaii, vom dormi acolo. bocancii imi aluneca, a fost mai cald si s-a topit, apoi a inghetat. ajungem la casuta de lemn ce sta parca pe buza unei prapastii, asa mi-o amintesc, cu picioarele in aer….un godin, cateva vreascuri, e frig. deja ma intreb cum am sa rezist. in refugiu mai sunt doi drumeti, el si ea si vor urca pe valea alba, noi doar dormim aici si apoi spre pichetu rosu. sacii lor in forma de sarcofag mi-au ramas intipariti in minte, in oglinda, legandu-se intre ei…visam ca si noi o sa avem odata saci ce se vor privi in oglinda….
lacrimile nu mi-au inghetat atunci…s-a facut ziua si probabil ca n-o sa-mi mai amintesc niciodata daca am mancat ceva in dimineata aceea, daca mi-am pierdut vreo soseta….doar sacii lor imi reveneau in minte si fosnitul de peste noapte….incat tot timpul am crezut ca s-au iubit. coltari si drum bun!
o poiana insorita, o stana parasita…tu imi zici ca am putea poposi in asta noapte aici…nu-mi place, mergem mai departe, mai e un alt refugiu….cabanuta din trunchiuri de copac, nefinisata, a inceput sa ninga si cativa fulgi sunt spulberati inauntru. e iarna, e februarie si tu imi spui ca nu are cum sa imi fie asa frig. si nici de data asta lacrimile nu-mi ingheata. imi faci supa instant si piure din fulgi de cartofi. insa uiti sa imi dai pantalonii matlasati… adorm si visez ca mi-e bine. ne trezim si pornim din nou. zapada alba e in jur, poiana frumoasa imi spune ca e nevoie de o lacrima pentru acea bucata de munte. privesc si uit pentru o clipa. pana jos in oras zapada se transforma in noroi si nici frig nu-mi mai este. suna telefonul. n-am sa spun unde sunt, e prima data cand nu spun, n-am sa spun ca m-am indragostit de munte.

.

cand mama urca cu mine pe munte simt, aud pasii pe carare si imi place ce vad, asa cu ochii mintii. sunt mica, mult prea mica, ma intreb daca ii spun ca-mi place muntele. e vara, o ploaie cu nori negri vine in intampinarea parintilor mei, ei coboara repede urmand o carare, sunt mica, foarte mica….inca nu m-am nascut.

.

frunza care miroase a mucegai
mi-a prins cuvintele
de atunci toate au miros de
frunza galbena ascunsa in negru

mi-e dor

atat doar