Robert D. Kaplan, Iarna la Mediterana

daca as urma acelasi itinerar as face-o tot intr-o iarna….purtand cartea lui Kaplan cu mine, poate doar atunci ajungand sa inteleg cand vorbeste despre ‘frumusetea cenusiului’. si drumurile ar putea avea macar o parte din savoarea aceea pe care el o descrie. Sicilia, Tunisia, Dalmatia, Grecia in ‘75-`76

“Cenusiul bolovanilor de pavaj si al dalelor de piatra din Erice evoca adancime si introspectie, stergand vraja vesela a pigmentilor inceputului de dimineata la Trapani. Ca si apa la asfintit, griul este culoarea elementara, pastrand amintirea a tot ceea ce a trait omul. Cenusiul din Erice era o chemare spre maturitate, o reintoarcere la gradina lui Rodin.
(…)
Doar clipele in care ne eliberam de monotonie constituie adevarata fericire – ca si acel moment de pe scarile muzeului acum un sfert de ssecol. Dar un astfel de moment este format din atatea elemente extraordinare si distincte, a caror amintire dispare in cateva ore sau minute…. A-ti aminti pe neasteptate de cateva asemenea elemente inseamna, dupa cum spune Beckett, a respira ‘adevaratul aer al Paradisului’.” (p.77)

“Savuram vremea rea. Ca si mirosul de menta din ceaiul aburind, aceasta poseda un soi de intimitate. Ma ascundeam intre paturi aspre si un sac de dormit in camere de hotel neincalzite, cu pereti goi, de ciment. Ouale fierte si ceaiul de dimineata – urmate de o cafea cat o dusca de whisky – erau ceva pe care il asteptai cu placere. Zilele mai calduroase ar fi adus alti turisti, iar eu vroiam trecutul doar pentru mine.” (p.52)

.

obrazul imi purta urma pasilor paianjenului
ce adormise in coltul de la apus
cred ca urma rosie de pe obrazul stang
a aparut cand am visat un sarut

de dimineata paianjenul din coltul de la rasarit
veni sa asculte povestea celui de la apus
calatoria de pe pielea mea si gustul sangelui

i-am auzit soptind

si in pornirea mea era ascunsa teama
am luat o cana ciobita in buza
am pus-o capac peste varul alb din grinda

apoi le-am dat drumul in zapada neasternuta

azi dimineata in coltul de la rasarit
era un alt paianjen
cred ca a intrat in camera cand
m-am trezit

.

cenuşă şi zăpadă….

acum cateva zile navigam pe internet si am gasit o trimitere la fragmentul de pe youtube. am gasit filmul si inca mai am de vazut, acum il vad doar auzindu-l. de privit l-am privit o data, inca nu il inteleg cu totul, sunt cateva fragmente unde am avut tendinta de a da mai departe.
dar cuvintele, in mare, aproape in totalitate ajung, undeva, inauntru.
e un film fotografic, poetic, filmat in tonuri sepia, axat pe cadre cat mai simple, cat mai pure care transmit legatura asta ce multora le pare imposibila, si mie imi pare imposibila de multe ori.
revad, ascult inca la nesfarsit coloana sonora si scurtul monolog si dialogul ce greu poate fi auzit.
mie intiparite in memorie mi-au ramas imaginile din desert, e ceva din alta lume, a inocentei, a intregului, a sfarsitului si in acelasi timp a nesfarsitului reprezentat prin nisip,cat si a sferei. si cum descoperi cu fiecare privire un nou inteles.

(….)
Cãtre Printesa Elefantilor
Am dispãrut acum exact un an
În acea zi, am primit o scrisoare
care m-a chemat înapoi în locul unde a început viata mea cu elefantii.
Iartã-mã te rog cã tãcerea dintre noi a rãmas nerisipitã vreme de un an.
Aceastã scrisoare rupe acea tãcere.
Ea marcheazã prima din cele 365 de scrisori ale mele cãtre tine
Câte una pentru fiecare zi de tãcere
În aceste scrisori, voi fi eu însumi, cum niciodatã n-am sã fiu mai mult
Ele-mi sunt hãrti ale Cãii Pãsãrilor
si sunt tot ceea ce stiu a fi adevãrat.
Îti vei reaminti totul.
Totul va fi ca înainte
La începutul timpului, cerurile erau pline de elefanti zburãtori
În fiecare noapte, ei se asezau în acelasi loc pe cer
si visau cu un ochi deschis.
Când te uiti noaptea la stele
te uiti în ochii care nu clipesc ai elefantilor, care dorm cu un ochi deschis
pentru a ne veghea mai bine.
De când casa mea a ars vãd luna mai clar.
M-am uitat la toate Raiurile care au cãzut în mine
Am vãzut Raiuri pe care le-am tinut în cãusul palmelor, dar pe care le-am scãpat
Am vãzut promisiuni pe care nu le-am respectat
Dureri pe care nu le-am alinat
Rãni pe care nu le-am vindecat
Lacrimi pe care nu le-am vãrsat
Am vãzut morti pe care nu le-am plâns
Rugi cãrora nu le-am rãspuns
Usi pe care nu le-am deschis
Usi pe care nu le-am închis
Iubiri pe care le-am abandonat
si vise pe care nu le-am trãit
Am vãzut tot ce mi s-a oferit si nu am putut accepta.
Am vãzut scrisorile pe care mi le-am dorit, dar pe care nu le-am primit niciodatã
Am vãzut tot ce ar fi putut sã fie, dar care nu va fi niciodatã
Un elefant cu trompa ridicatã este o scrisoare cãtre stele.
O balenã care tâsneste din apã este o scrisoare din adâncul mãrii.
Aceste imagini sunt o scrisoare cãtre visele mele.
Aceste scrisori sunt scrisorile mele cãtre tine.
Inima mea este ca o casã veche, ale cãrei ferestre nu au mai fost deschise de ani de zile
Dar acum aud ferestrele deschizându-se
(…)
…Îmi amintesc cum voiam sã fiu tatãl a doi copii……si gustul unei prãjituri…
Îmi amintesc cum prindeam cãrãbusi si-i tineam pe deget……si descojirea unei pere…
Îmi amintesc totul
Dar nu-mi amintesc sã fi iubit vreodatã

Aminteste-ti visele tale
……
Cu cât privesc mai mult elefantii din savanã, cu cât ascult si mã deschid mai mult,
ei îmi aduc aminte cine sunt
(….)
Balenele nu cântã pentru cã ar avea un rãspuns.
Ele cântã deoarece au un cântec.
Ceea ce conteazã nu este ceea ce scrie pe hârtie,
ceea ce conteazã, este ce scrie în Inimã.
Asa cã arde scrisorile si împrãstie-le cenusa pe zãpadã
La malul râului, când vine primãvara si zãpada se topeste
si râul se umflã întoarce-te pe malul râului
si reciteste scrisorile mele cu ochii închisi
Lasã cuvintele si imaginile sã siroiascã pe trupul tãu ca valurile
Reciteste scrisorile, cu palma fãcutã cãus la ureche.
(….)

post scriptum: pentru recitire

.

un strat mare de praf

si mai apoi gasesc paianjenii

murind in canile verzi

fara de vin

.

am gasit scris pe o foaie alba cu un creion

‘paradisul pierdut’

ma gandesc ca am avut impresia

inainte vreme

 ca l-as fi gasit

acum mai ramane sa fac hartia ghemotoc

.

ziua in care doar merg
ar fi ca asta
inceputa mai la cantatul cocosilor
pe intuneric

neoprindu-ma

e placuta zvacnitura de sub piele
miros aerul de iarna amestecat
cu ceata si fumul din frunze uscate

vad

un soare ascuns in nor
un caine mic cu vesta roş
un altul alergand un corb
miros de caramida uda

pe strazi

.

un bunic si un nepot….
pana la cuvinte…povesti fara cuvinte….

.

….A beggar had thought me, long time ago, how to distinguish night from day…..
I was quite sure then that he was not a real beggar. I told him that I had to go home and he offered to keep me company. As we walked along the snow-covered streets he asked me if I was ever afraid of the dark.
“Yes, I am,” I said. I wanted to add that I was afraid of him, too, but I felt he knew that already.
“You mustn`t be afraid of the dark”, he, gently grasping my arm and making me shudder. “Night is purer than day: it is better fot thinking and loving and dreaming. At night everything is more internse, more true. The echo of words that have been spoken during the day takes on a new deeper meaning. The tragedy of man is that he doesn`t know how to distinguish between day and night. He says things at night that should only be said by day.”
….
“Listen, “, he said, digging his fingers into my arm. “I`m going to teach you the art of distinguising between day and night. Always look at the window, and failing that look into the eyes ot a man. If you see a face, any face, then you can be sure that night has succeeded day. For, belive me, night has a face.”

Dawn, Elie Wiesel

.

pasii omului cu sapca
jos o pereche de incaltari maro, zdrelite in bot, asteapta talpile. o bucatica de sapca in carouri, un cozoroc mic. iese, cheia se aude rasucindu-se in broasca, pe gemuletele micute se preling picaturi de apa, doar respiratia de azi noapte. O rasucire pe calcaie, varfuri boante, in fata doua tomberoane pline ochi. beton ud, labe de bondo umplute cu apa de ploaie, borduri gri, urate, picioarele sar in noroi. sir lung de masini, mers prin pamant si pietris, paralel, nici o fotografie, ridica privirea, la dreapta o cladire rosie straluceste in soarele diminetii, in fata o fata cu ochi albastrii, iar o privire spre cladirea ce pare de arama, in departare venind un barbat intalnit si ieri, priveste in ochi, dar el priveste la talpi….doar niste incaltari zdrelite, prafuite …merge mai departe. cu mainile in buzunare, o frunza calcata in picioare, o pereche de pantofi negri, ciorap intins, alt pereche…. semafor, nerabdatori ce pornesc in centrul zebrei pe un rosu tipator, un pod si taieturi in valul ce curge din sens opus. un zambet, asfalt ud, o banda galbena si mers pe urma…, saritura in aer de pe treapta de jos. straduta ingusta, muzica in casti, tot cozoroc si incaltari in ochi, o infruntare cu bratele lipite de corp, pumnii in dreptul fetei, fara cercuri pe degete, o lupta cu vantul pe ulita. frunzele lasa urme, un fir…un siret….o privire in jos….apoi una in ochii…….stop cadru

.

 

 

 

 

 

 

 

 

Când nu mai ştiu să mă întorc, ….(…) mai găsesc pietricelele…pierd cărarea… încerc să scriu….
Paşii mă poartă spre case care plâng, de obicei, le privesc şi povestea pe care încep să mi-o spună e doar în ochii mei. O scobitură în zidul gri, măcinat, dedesubt văd cărămida, cândva, roşie. Îmi amintesc câinele cu burta gălbuie cu alb cocoţat acolo şi, în acelaşi moment, în nări îmi pătrunde un miros înţepător de urină. Îmi revin în minte spusele bătrânei pianiste care….. din dragoste pentru animale a luat de pe stradă mulţi câini, îmi spune că are douăzeci, lumea îi spune nebună. Mă sperie gândul şi îmi aminesc cum acum câteva luni scriam despre zidul ăsta, imaginam o poveste cu o pisica pe şezlong şi un câine…. N-am intrat în curte, încă, atunci aş fi vrut, acum mi-e cam teamă, i-am întâlnit pe cei care stau acolo. Între timp, au dispărut elementele ce o făceau altfel…rulota ruginită, copacul crescut între ziduri. Când a dispărut copacul mi s-a apărut ciuntită imaginea din mintea mea iar realitatea a parut dintr-o data mai cruda. Încă văd aceleaşi perdele galbene de la praf şi timp, geamurile imense, probabil un miros de vechi învăluie fiecare particulă de praf din casa aceea. Din când în când yella fuge şi apoi se întoarce acasă, pisica vărgată imi apare rar in pragul usii…apoi sare gardul inalt si se intoarce in povestea sa, doar câinele cu burta galben albă e strigat mereu de o femeie mărunţică ce mi-a povestit într-o duminică că e o fostă pianistă.