.

merg cu metroul si e o ora ciudata pentru mine. Nu inteleg ce caut printre oamenii astia. ma sprijin de o margine si privesc cum totul se misca, nimic nu se apropie, ci doar merge inainte, timpul ramane acolo suspendat intre pereti. privesc niste gene rimelate si niste ochi congestionati si dintr-o data in fata ochilor imi apare imaginea ei in oglinda, repetitiv, la nesfarsit. e momentul in care se priveste fara a se privi de fapt. imi misc privirea si ii imaginez la fel pe alti cativa din jurul meu. la un moment dat s-au vazut asa  si s-au intrebat cine sunt, asa cum ii vad. ma intreb cine sunt.

mi-i imaginez in oglinda.
cum ai putea vedea aceeasi privire de doua ori intr-o zi?
Figura de la amiaza e aceeasi cu cea de dimineata?
mie imi pare azi aceeasi.
mirare, tristete, visare, nepasare…nimic nu se schimba.
inchisi in cercul vicios.
privim fara a putea privi.
oglindă în oglindă.
grimasă.

.

am sa iau o piatra cu mine

s-o duc in locul ce tine

durerea ….

unde-am s-o las

nu stiu

ar fi prea grea cu strigatul

acela

in ea….

 

am s-o asez in apa

un strigat scufundat

.

cant de cocos la patru dimineata

apa de ploaie

picatura ce cade

pe stresina-n zori

iar cant de cocos

udat

necuvinte…

.

mi-am uitat gandul
coborand

urma lasata de vant
peste privirea intoarsa-nauntru
acum

adierea trecuta
peste burice de degete

doar gand peste gand
atat

.

culoare…si somnul invaluie….zidurile….
pedalez si-mi imaginez 1000 de cuvinte si, de fapt, nici unul….doar necuvinte…. si te intreb cine esti intrebandu-te cu totul altceva, cum ar fi, daca ai fost vreodata in casa pe langa care mergem. te ascult. aerul straniu invaluie totul, am senzatia ce ma cuprinde cand sunt in locuri ce imi par aproape si, in acelasi timp, departe, printre scanduri vad o sala mare, salonul plin de carti. mi-e teama, dar sunt linistita, culorile sunt in vis, carti calde ce stau ascunse. casele din visele mele sunt ruine, acum colorate, merg mai departe, mi-e somn, adorm…

.

o vreme nu m-am intrebat ce numar au casele…dar prea putina vreme… cred ca nu stiam cifrele…
apoi, aveam probabil cincisprezece ani si as fi vrut sa ne mutam in casa aia de pe colt, o curte imensa cu iarba mare, casa putin darapanata, undeva, in fundal, un leagan ce imi amintea de cel de la tara, doi brazi ce te tintuiau cu privirile spre cer… Am doruri inexplicabile de vant ce suiera prin brazi… Nu ne-am mutat acolo…casa a devenit a altcuiva…
cand ma duceam acasa venind de la gara, pe strazi laturalnice, scurtaturi, era una ce-mi placea doar pentru ca avea numarul 22 si ma gandeam…visam…are obloane, iar numarul parca e doar al meu…
o casa pe o straduta, nici nu stiu ce nume are strada, nici ce numar are casa ce se va naste…e o ulita, un numar bis dintr-un numar….
visez….in gand are deja prispa…un nuc….un hamac…agatat…si mansarda…

.

joc jocul cu piatra

multa vreme am crezut
ca-i praf incremenit

piatra din joc devine calda
ascunsa in pod de palma

dar aruncata raneste

mana ce-arunca si cea care prinde

asa ca imi sfasii podul palmei tinand-o
doar aici

nu-i nimeni s-o prinda

.

cu ochii in albul din fata
vad albul din alta parte
inima imi bate mai tare

ma vad pe mine si un caine

il cheama Millo

are pete cafenii
si iarna alearga prin zapada

ne vad alergand si cazand

fiecare cu nasul lui in marea de fulgi
cineva drag fotografiaza si apoi rade….

alearga….

.

un caine negru-galben pe straduta
strig ţiţi, ţiţi…!
venim amandoi pe aceaşi linie
visăm, ne intersectăm

ii simt botul negru pe picior
atingere fără colţi

zâmbesc, amintindu-mi