din atelierul de scriitura a pornit un joc al cuvintelor. mi-a placut ideea, asa ca am sa raspund.
probabil ca daca as sta sa ma gandesc ar fi multe cuvinte dragi…
albastru, carbune, munte, visare, grija, mangaiere, imbratisare, joc, poteca, urcus, plutire….si multe altele…
ating prin cuvinte…ca sa aflu cuvintele ce ii fac pe visatori sa zboare…pe Laurentiu, Sorin, Camir, X
vorbim incet, cu greu ne urnim din asternuturi calde, ne tinem visele calde, inca. mergem de le scaldam in lumina diminetii la izvorul din fata cabanei. soarele le va zvanta mai tarziu. ne trezim din reverie,ne dam seama ca soarele sta ascuns dupa o patura de nori, poate lui ii tine cald, insa noua ne tine frig. asa ca, visam in continuare in asternuturi colorate ca o sa intalnim mistreti si o sa ne urcam in copaci, ca o sa vedem lupi sau poate o marmota…
frunzele isi schimba un pic culoarea, dar doar in mintea nostra, pentru ca sus dam doar de larice si brazi. ne gandim ca ar fi frumos ca cele sapte zile sa fie pline de anotimpuri, dimineata sa aiba miros de primavara verde si cruda, ziua de toamna calduta, seara si noaptea sa fie mereu ca vara…zilele de sfarsit de saptamana sa fie doar iarna, alba, rece-calda…doar zapada, miros de iarna si mereu impreuna…
merg si pasii parca sunt ai altcuiva
simt ca piciorul drept doare mai des
parca tanjeste dupa stanci
ii privesc, asa, din sensul meu
si imi pare ca dincolo de figuri
nu se mai afla decat o parere
de vis
se incrunta des, concentrandu-se
sa prinda ceva,
*
cateodata asteptarea cuibarita in plex
vrea sa iasa
se strecoara printre doua coaste
simt maini invizibile ce poarta un aparat
ce departeaza coaste
pentru a usura aruncarea-n vazduh
a unor vise ce se vor implanta in alte coaste
dupa asa preambul (sters), revin la cartea pe care am inceput-o aseara, Caietele lui Ozias. o poveste ce te farmeca, pe mine, cel putin. te plimba printr-un labirint de personaje ce ating veacul, si nu, nu e doar de dragul varstei, cineva isi cauta radacinile. poate nu e nimic revolutionar in acest lucru, doar toti ne cautam radacinile, numai ca, radacinile personajului din carte sunt fabuloase. au aer de inceput de secol, sfarsit de secol si iar inceput de secol. sunt inca in prima suta de pagini, ma intorc sa vad ce se mai intampla. Caietele au fost deschise, deocamdata, doar cele ale lui Ozias. invaluite in mister, banal, real si ireal.
“Eram singurul om din asociatia nevazatorilor care vedea. Doua ajutoare ale mele intrezareau umbre. Puterea insa, cum era normal, nu era la mine, ci la cei cufundati in noapte. Cu cat erau mai putin vazatori, cu atat erau mai reprezentativi si aveau trecere mai mare.
Sa mai spun ca eram, de dimineata pana seara, umilit? – lipsa vederii le dadea acelor oameni o putere de judecata necrutatoare. Fulgere ieseau din mintile lor, pentru a lumina scurt, violent, noaptea mea. Un deficit bine folosit – exasperarea unei lipse insuteste puterile. Ale mintii si ale trupului, caci oamenii aceia erau niste blanzi care-ti faceau frica. Ar fi putut sa ma trasneasca cu bastonul alb.”
“Nimic nu se uita. Multe devin de neinteles, dar se deslusesc mai tarziu.”
am zis…sa scriu….sa uit…
culoarea ce-mi intra in ochi…
acoperisul ingalbenit
odata cu frunzele ce cad in drum
galbenul unei cladiri in ruina
si galbenul margelelor din plastic
un ceainic si o ceasca cu ceai galben
caietul acela cu schite….semnate GK
albumul cu fotografiile facute de Tarkovski
istoria artei scrisa de Gombrich
‘bright, bright day’…
un caine in carbune si versuri de demult
experimentez…
coborarea cu liftul de serviciu
mersul cu trenul pana la depou
saritura cu parapanta
cataratul pe stanca
si aruncatura in gol….
dormitul in hamac sau bivuac
odata agat in pom
alta data in surplomba
furnicaturi in talpa dreapta
cred ca trebuie sa alerg
pe un acoperis, apoi in pod
….in camerele sufletului?
era sa alunec,
jos apa acoperise pamantul
limpede
visez in taina, asa gasisem scris, in dimineata aceea. si imi dadeam seama ca si eu la randu-mi visez in taina. apoi m-am gandit ca taina ar putea fi o simpla tinda, iar visul doar apa ce izvoraste.
mai tarziu, m-am intors si am privit inca o data pagina, nu mai gaseam cuvintele. ma intrebam daca le-am vazut aievea sau ele erau doar in mintea mea. imi muscam buzele incercand sa gasesc sangele si imi frecam ochii cautand apa dulce, dar nimic, se incapatanau sa ramana disparute.
o vreme, am gandit ca tinda s-a transformat in pod, iar podul in lada cu flori pictate. am deschis, ma asteptam sa gasesc soricei care tineau intre gherute visul meu si vorbeau incet despre taina. cum ar fi putut? nu conteaza, asta m-ar fi linistit pe deplin, doar sa stiu ca sunt acolo, la adapost. apoi, privind cu atentie, am vazut ca lada fusese roasa pe la margini, acolo fusese candva pistilul florilor pictate. m-am speriat. sigur, au fugit cu visul meu, imi ziceam. am deschis, tematoare, si am vazut o fetita tinand intre degetele-i mici o floare de gura leului. incerca sa o faca sa-i spuna ce-i aceea o taina….ne-am zambit…recunosteam ca visul se viseaza doar in taina, undeva intr-o tinda, intr-o lada pictata… se destainuie….
“Mainile mele povestesc mereu lucruri diferite. Mana dreapta povesteste tot ce se intampla omului exterior: despre razboi, recolta, pomi si fructe, despre binecuvantare si crestere, dar si despre mlastini, spini, ciulini si urzici, despre o alta gradina plina de blesteme si distrugere.
Mana dreapta trimite vibratii, valuri de energii, ea e gentila, spune: buna ziua!, hei si la revedere! Mana dreapta e plina de simpatie, acceptand viata, dand ajutor si consoland pe cei care sufera mai ales din iubire.
Mana stanga nu spune niciodata “buna ziua”, ea seamnana mai degraba cu mana omului care a crestat elefantul din grotele din Altamira, elefantul cu fildesii strambi. Mana stanga corespunde omului interior – inteligent, necheltuitor, secret si plin de surpize. Ii place sa caute in adanc ca ploaia trezind tenebrele la viata. Mana stanga deseneaza senzual labirinturi de zapada folosind alfabetul vantului si ploii. Ea dispretuieste scolile si academiile, la fel si stilurile, simtindu-se “ranita” de realitate. In lumea grotelor, ea se simte la adapost de “contemporaneitate”.
Mi-e frica de mana stanga, ma doare des. Uneori am senzatia ca inima vrea sa imi iasa pin degetele acestei maini, numai si numai pentru a-mi arata un adevar crud si banal.
Se intampla ca mana dreapta sa mangaie mana stanga, incercand sa domoleasca intr-un fel duritatea ei, ca un barbat intelept si bun surpins de severitatea sotiei sale. Cu toate ca nimeni n-o poate impiedica sa se arate asa cum este ea in realitate.
Corpul meu atarna intre mainile mele – cum atarna in copilarie intre mama si tata. Intre doua lumi necunoscute.” (nuvela ‘Batai de aripi’)
cu o scriitura care ma atrage inexplicabil, poetica, vorbind atat de mult despre lumea cuvintelor si a imaginilor iesite cu ajutorul mainilor. stranie si frumoasa. asa este proza Gabrielei Melinescu. curge asemeni unui rau, navalnic, aduce, duce, spala. un articol aici
Răsfoiţi acum arhivele blogului Eu...si fantasmele... pentru septembrie, 2008.
|
