ai simtit cum timpul a stat?
cat timp ai mers?
te-ai gasit pe tine cautand si rasucind?
semanai cu o umbra ce sta langa patul nefacut
privesti in intuneric
iti intorci privirea
te cauti in lumina difuza
in cuvintele ce ies din tine
nu le pierzi….devin….
din ciclul trunchieri, greseli. ma cam sperie ce iese, plus culorile. initial asa, apoi acoperind gura si ochiul.
o voce…aproape…
ia un cuvant si il intinde
in podul palmei
se opreste in mirarea din glas
apoi, ia o pauza si o asculta
cauta rasuflarea
neadormite cuvinte
in miez de noapte, inceput de zi…
adormim in cuvinte…
nici un nor…mă gândesc dacă într-o altă viaţă am fost tot noi
cuvintele sună de undeva din stânga mea
se ridică spre amintirea norilor
pescăruşi şi valuri în ureche
stau pe o fâşie de mare cu ochii aţintiţi spre norul lipsa
ce-l pot ghici în albastrul albit al cerului
îmi îndrept privirea să privesc cum ma priveşti
La drumul mare a castigat premiul publicului si premiul juriului la sectiunea scurtmetraj. eu n-am apucat sa votez, dar ca sa va faceti o idee, foile de vot erau puse sub un bolovan la punctul info, dar sa ma abtin de la comentarii legate de organizare si sa raman la filmuletul asta. o poveste simpatica. cineva in spate spunea ca e complet nerealista, altcineva pe vas la intoarcere il admonesta. micii viitori scenaristi plini de ifose. gabriel sarbu (un interviu aici ) mi s-a parut un tip modest si la locul lui. un film care are mare priza la public, dar pe care nu il consider slab, chiar daca pare comercial. l-am vazut prima data la Next in Bucuresti, acum la Anonimul de doua ori. povestind despre el, imi dau seama ca e genul de film pe care il revezi cu placere. e doar parerea mea. nu incerc sa il despic acum, sa il analizez si alte chestiuni de genul asta. va recomand doar sa il vedeti si dupa aceea putem schimba impresii.
Lumină tăcută, in traducere românescă. un film care a obosit publicul necinefil de la Anonimul. pentru ca, din pacate, trebuie specificat si acest lucru, in jur erau si oameni care nu aveau ce cauta acolo. prima proiectie a lui s-a facut in sala, dar festivalul deschis tuturor este exclusivist, deci, pleava trebuia sa astepte pana noaptea sa vada filmul, iar in sali se rula cu zece spectatori. apoi programat undeva in jur de ora 02.00, cu decalaj, din cate imi amintesc. noaptea respectiva rece si putin cetoasa. adormit intr-un scaun. asa ca m-am hotarat sa ma duc la culcare. surpriza ! juriul a ales acest film, dandu-i trofeul. pentru ca ma ambitionez, de cele mai multe ori, am stat sa il vad, acum eram ceva mai mult de o duzina, cei care inca ne uitam. si spre surpinderea mea chiar a meritat.
Senzaţia pe care mi-a transmis-o inca din primele cadre. morbid. s-a dovedit a fi asa cum am zis. povestea unei familii de menoniţi din nordul Mexicului. ciudati, tacuti. drama unui barbat ce ajunge sa iubeasca si sa omoare prin iubirea sa. intens, emotional si dureros. urmarirea actiunii din departare, dincolo de un geam, apropiind sau departand camera treptat, focusand si defocusand. este clar, un film care trebuie văzut intr-o sala, in liniste, nu cu mârlani la stanga si spargatori de seminţe la dreapta. n-am să înţeleg cine îi obligă să stea. ce i-aş reproşa filmului, sunt trei cadre in care regizorul pune la încercare răbdarea spectatorului, mult prea lungi. de revăzut, pentru cei cu nervii tari. neostoiţi în a căuta sensuri şi simboluri.
later edit. Stillet licht m-a surpins, am sa caut sa il revad fara elemente perturbatoare. lumina cade firesc de nefiresc in toate cadrele. zgomot de greieri la inceput, stelele sus pe cer, finalul cu soarele apunand si stelele ivindu-se. vorbeam de trei cadre in care rabdarea mi-a fost pusa la incercare sarutul, treieratul si priveghiul. nu imi mai sunt clare in minte, e posibil sa fi fost si altele. mi-a placut mult trecerea brusca intr-un cadru alb, zapada. privesti si vezi secerarea recoltei si dintr-o data regizorul te introduce intr-o alta camera. asa-i filmul, te poarta prin diverse incaperi. una in care se gaseste familia stransa in jurul mesei rugandu-se in gand cu ochii inchisi, doar mezinul ii priveste mirat. una in care barbatul ramane singur si plange frangandu-si mainile. una in care copii se scalda in iaz. una in care un barbat iubeste o femeie. una in care o femeie moare. o alta camera poate a impacarii, privind ca un intrus printr-o fereastra ti se face rusine. invierea, dialogul din final, metafora sau nu. e genul de film care se aseaza cu timpul, asemeni unui vin vechi si bun.
eroism la patru dimineata, ceata imi acoperea fata, pe ecran cred ca era silent light
citesc pe drum pe un drum, nu stiu unde ma duce, dar am impresia ca ma urca. apa cat vezi cu ochii, cerul si apa la orizont, eu facand pluta, ascultand muzica pe plaja, dormind doar trei ore, dupa filme. cautand umbra-mi sa ma racoresc la amiaza, apa curgandu-mi de pe fata mea ca arama. merg si iau o barca ce scartiaie, fac o poza vaslelor ce ma duc spre locul in care Dunarea se varsa in mare. canale inguste si valurile artificiale, apoi valurile marii si o luna mare, mancata, se iveste dincolo de ecranul unde se proiecteaza filme. nopti nedormite. despre filme nu povestesc acum. am sa scriu despre unul sau doua. nici despre asteptari. bine v-am regasit. “inca un tren si inca unul, ochii imi stau franti peste geam…” “adorm si in vis fericirea se intampla sa treaca prin gari”
Am plecat!!! pentru cinefili strigare…ne vedem aici ca sa vedem….
iau o piatra de munte sa nu uit de unde plec
pelerina de ploaie in caz ca ploua din pelicula
carnetelul de corespondenta
am sa dorm pe plaja visand la munti
iau si-o carte pentru ecranare perfecta
nu spun strainilor ca visez
Răsfoiţi acum arhivele blogului Eu...si fantasmele... pentru august, 2008.
|
