reflectari in ape statute
critici marunte aduse
trasaturilor neclare
accese narcisiste observ
la orice colt de strada
cladirile cu geamuri fumuri sunt acolo
si eu ma amagesc inca o data
ca si eu sunt tot acolo
atunci cand trec
o imagine perfecta
care imi place asa
in lumina de la amiaza
la un colt de strada
stiu ca ma uit atat de des
sa vad din neatentie
imaginea unui alt eu
imperfect
treceau zilele, stateam pe un scaun intr-un cinematograf, cu agenda in mana, cu un pix scrijeleam cuvinte, vorbeam mai demult despre o casuţă făcută din litere, inchipuită. m-am trezit uitându-mă la reclame stupide. credeam că pe scaunul ala nu-mi va mai fi asa frig, sosetele nu mi se vedeau ca erau scurte, parea ca as fi descult. mergeam si ceream bilete cu un aer indiferent, ceream chiar trei, desi eu eram unul…
la intrare aratam unul si restul deja le repartizasem prietenilor mei imaginari, reali, dar pe ei nu ii intreba nimeni de bilete, doar eu din cand in cand. mi se intampla sa ii pierd din ochi chiar si eu, nu ma asteptam sa ii zareasca altii. De multe ori ma imbufnam cand se asezau cu fundul pe ei, de fapt reuseam sa ii scot de sub scaun cu greu, speriati ca li s-a luat locul asa brutal, se piteau. De curand a fost veselie, cei ce se asezau pe randul pe care stateam si eu simteau prezenta prietenilor mei si nu se asezau chiar langa mine, la dreapta era o suricata ce se ridicase pe piciorusele din spate, la primul film, foarte atenta, comenta, la al doilea manca seminte si injura, certandu-ma si amenintandu-ma ca niciodata nu mai vine cu mine la film, in stanga mea statea cainele ala mic si agitat, m-a innebunit la ultima proiectie, vroia sa se duca si el pe la 1911 sa se plimbe printre carute, cu greu l-am stapanit.
am mers o vreme impreuna cand am iesit din sala…la un moment dat au zbughit-o…strigandu-mi ca au sa se intoarca la un desen animat…sau la un film documentar
Lazarus strigă:
- Truman, Truman!
Cel chemat aude şi îşi face apariţia tot în zbor: este o pasăre, dar nu mă arăt surprins, am învăţat să-mi controlez emoţiile.
Îngerul face prezentările:
- El e Truman, condorul care vorbeşte. Iar el e Veniamin, copilul care se ridică la cer.
[...]
- Veniamin, nu te întrista, nu eşti primul care păţeşte asta, care nu mai percepe lumea oamenilor. Există însă remedii, soluţii. Eu cunosc câteva, încearcă-le, vezi care ţi se potriveşte. Îţi sugerez să începi cu cea mai probabilă dintre ele: visează lumea de jos, visează viaţa alor tăi! Gândeşte-te la ei înainte de culcare şi îţi vor apărea în vis, viaţa lor se va derula în visul tău. ….”
[...] Atunci, Truman, m-am trezit din acest vis. A fost un vis cu tata.
citesc
adesea mă simt trecând prin ore
ca un pictor fără culori
în visul meu cu tuburile de culori
câteodată le văd atât de clar - portocaliu
dar intru prin efracţie să îmi verific visul
la diverse intervale în noapte
câteodată mă simt ca un hoţ…
încerc să îmi fur orele
la fel cum încerc să îmi fur culorile
din vis în real le pun pe hârtie
ştiu că îmi sunt date aripile mai mici sau mai mari
să le aştern pe hârtie
când uşa de la casa visului e închisă
iau din focul încins, şi apoi stins, cărbune
trasez el tuşe negre ce urgent au nevoie de fixare
desenez, şi mâna îmi şterge cărbunele
ce închipuie forme, în joacă, pe o hârtie albă
am adormit privind scobitura mică din peretele cu unghiuri nedrepte, mai subtire în colţul ăla. mereu am impresia că dincolo de cărămida subţire de horn stă cineva şi doarme sau doar priveşte ca şi mine… sunt seri în care îmi apropii degetele, le flexez şi bat încet, cioc, cioc…ecoul îmi întoarce cioc, cioc… nu scot un cuvant, ascult. privesc mica scobitura până văd trupuri în ea, adorm privind.
platforma tare ascunde cuvinte ce mă vindecă. pe şira spinării îmi stă lungit echilibrul, adorm cu pumnul strâns, ţin pentru câteva ore siguranţa între degete, mă răsucesc în somn şi mă trezesc pe marginea patului ce ma ridică în fiecare noapte de la podea mult mai sus, agăţat de bară stă protecţia, în pliurile păturii de lână aspră stă blândeţea, deschid ochii, partea de lângă mine e plină de cuvinte, nu îndrăznesc să mă rostogolesc spre ele, le privesc aşa prin întuneric, le ghicesc liniile. pleoapele mi se îngreunează, de gene mi s-au agăţat nişte cuvinte …calm, zâmbet, atingere…adorm şi îmi caut visul printre tuburi de culori acrilice
Buddha Collapsed Out of Shame/regia Hana Makhmalbaf. Aici sunt mai multe date despre film si o prezentare inchegata.
au tradus românii nostri dragi: Buddha s-a prabusit de rusine, parca….(rumoare generala).
un film in care ne este prezentata o poveste cruda, si de multe ori am impresia ca nu ne dam seama ca aia e realitatea pentru unii, e adevarat ca nu putem face nimic pentru a schimba mentalitatile din lumea lor, dar nu imi dau seama de ce se rade…
dincolo de toate divagatiile astea, filmul e o parabola, metafora, cum vrei sa ii spui. copii fiind exponentii prin care regizorul alege sa expuna conflictele din interiorul unei lumi necunoscuta noua. lumea copiilor poarta amprenta lumii adultilor. intoleranta, necunoastere, bariere…
I se spune fetitei, “mori ca sa poti fi libera!” iar ea va spune ca nu ii place sa se joace de-a razboiul. chiar si in joaca e dureros. sunt multime de elemente in film care pot fi analizate, li se poate gasi un dublu sens. barca e poate speranta sau mesajul dus spre alte “lumi”. punga pusa in cap, anularea identitatii la care este supusa femeia, scoala prin cunoastere poate salva, dar se dovedeste a fi un proces anevoios, dar nu imposibil. zmeul - avion care se prabuseste si arde.
m-a pus pe ganduri.
copiii mai pot sa empatizeze? eu am constat astazi ca nu se pot pune in situatiile care le sunt prezentate. sa fie de vina nivelul cultural, nivelul social, etc. si totusi nu imi pare ca e doar asta cauza comportamentului lor din ce in ce mai superficial.
sunt mai impresionabila zilele astea, adevarat. cred ca i-as fi dus pe pustii aia de la clasa a VII a de la liceul Jean Monet sa vada filmul, poate asta ar fi insemnat sa ii chinui. nu stiu daca isi dau seama de privilegiile care le au, nu mai stiu ce sa cred. poate si de data asta ar fi ras si li s-ar fi parut ca totul e o gluma, asa cum au ras uitandu-se la fotografii astazi si neputand sa vada dincolo, nefiind receptivi, nu puteau asculta povestea…
Der Blaue Affe, un film de mediu-metraj german regizat de Carsten Unger, mi-a placut si nu pentru ca a fost cel ales de public, el a castigat premiul publicului. intamplarea face ca si eu l-am votat pe asta, desi in ultima seara au fost numai filme bune in competitie.
as fi vrut sa pot memora versurile din cantecele din film, vocea din off, sectionat in trei parti sau patru parca. l-am revazut si la premiera, e ceva in el care m-a facut sa mai stau sa-l vad odata. povestea unui pictor ce cauta frumusetea perfecta in Germania anilor `20, “stralucitorii ani `20″ ii numeste vocea din off. incercarea de a explica de unde a pornit prabusirea, nu numai colapsul exterior din anii `30, ci cum totul a inceput din interior. incercari, sau nu, de a analiza” erorile trecutului. poate doar o poveste despre natura umana, despre dorinte, impactul razboiului asupra unei tari, asupra oamenilor, ceva s-a intamplat in interior.
Camir mi-a dat o leapsa… si pentru ca sunt in spiritul lepsei, prelungit odata cu vizionarea filmului Kull! (Leapsa), (Suedia, 2007), regia: Anders Skog, 29’. mi s-a parut foarte faina ideea, adultii care se joaca leapsa intr-o tara in care ai zice ca oamenii sunt prea seriosi…iata ca, da, adultii se joaca leapsa pe strada. e genial. sa ne jucam leapsa pe strada, asta da provocare. hai sa fie noaptea, doar atunci ar fi mai putini si mai palpitant.
sapte chestii …random
- odata mergeam cu fratele meu la via pe care au bunicii nostri in padure, la o ora distanta de casa, ne-am speriat de un nene care taia niste lemne, din departare pentru noi era urs.
- un pusti de sase ani, drag mie, m-a intrebat de ce oamenii mari nu se mai impaca
-merg singura pe strada la miezul noptii, incerc sa ajung teafara, si imi zic ca in cel mai bun caz as putea sa alerg
-imi repar singura podeaua
-port pietrele, de orice fel, ca pe bijuterii, mereu am una in buzunar careia ii dau ceva din mine, atunci cand nu pot duce, fie ca sunt bucurii sau tristeti
-visez la o casa cu geamuri mari prin care sa intre lumina
-desenez ingeri care nu prea seamana cu ingerii din cartile de povesti…
pentru copiii mari dragi Ioana, Ionuca, Laurentiu …v-am atins …Promit sa ma cumintesc 
chiar si emotiile negative ar trebui lasate sa reverse in pagina?
cand nu pot sa am muntele
supravietuiesc prin cuvinte
cand n-am cuvinte caut imagini
asa uit sa imi visez visele
pentru ca traiesc vizionand
realitati sau vise condensate
atunci ochii imi sunt invadati de sange
e greu sa privesti visele in fata?
de ce reactioneaza publicul, cel mai mult, la violenta=sange… si sex…?
ma cam sperie. confirma faptul ca retele propuse de producatori, regizori functioneaza..?(prind la public). putin impresionata negativ de felul in care vibreaza o masa de oameni, mai exact, la ce anume vibreaza…
