Visul, Henry de Montherlant

Se cufunda apoi in amintire, iar sufletul îi tremura din temelii. Îşi rechema amintirile, fiecare în parte, pentru a face din ele raţiunea curajului său. Urcau în el sfâşiindu-l, apoi de parcă s-ar fi poticnit de buzele lui ermetice, fremătau, se topeau fără a ieşi la lumină, ca un obuz care nu explodează. Unele dintre ele pe care le caută nu le mai găsi. Îşi dădu seama, de pildă, că îi uitase deja anumite expresii ale chipului. Dar continua să-i vadă pistruii.  
Simţi nevoia să bea vin. Avea impresia că vinul îl va vindeca dintr-o dată, aşa cum o nevralgie se lecuieşte cu aspirină. [...]

Cerul se schimba, se intuneca si mai mult. O stea noua se ivi, rămase atârnată, ca o lacrimă, soră cu lacrimile lui care nu curgeau. Se simţi furios, el, care suferea, în mijlocul tuturor acelor lucruri fără suferinţă; era convins că li se iartă prea mult celor care suferă. “Ridicole declamări despre indiferenţa naturii! Ce-ar dori oamenii? Ca arborii să se usuce de fiecare dată când un muritor moare?” în faţa a tot ceea ce fiinţa umană adăugase demnităţii lumii în materie de prostie, sentimentalism absurd, grandilocvenţă găunoasă, avu o mişcare de recul, vie precum mişcarea melcului care se loveşte de un obstacol şi se vâră înapoi în cochilie.