Golem, Gustav Meyrink

E prima carte, după mult timp, care mi-a dat fiori la propriu, mi s-a facut frică şi în acelaşi timp nu vroiam să o las din mână. E o carte pe care aş reciti-o pentru că nu ştiu dacă am înţeles ceva din ea. Nu e o carte uşoară, cel puţin aşa am văzut-o eu.

Cărţile`s ca oamenii, pe unii îi înţelegi din prima, nici nu e nevoie de cuvinte, pe alţii n-ai să îi înţelegi niciodată deşi îţi dai toată silinţa, şi mai sunt cei care îţi lasă un sentiment ciudat, cum că nu sunt din acelaşi aluat ca toţi ceilalţi, simţi că îţi scapă ceva….Şi tu nu vrei să se întâmple asta… Vin din “timpuri imemoriale”.
În fond…sunt scrise de oameni…mai mult sau mai puţin.

“Nu ştiu de unde să încep, spuse el. Povestea Golemului e foarte dificil de relatat. E cam aşa cum zicea Pernath, ştie exact cum arată necunoscutul, însă nu-l poate descrie. În mare, la fiecare treizeci şi trei de ani se întâmplă ceva senzaţionale, dar creează o senzaţie de oroare pentru care nu există nici o justificare sau explicaţie satisfăcătoare: în aceste perioade un ins complet necunoscut, cu faţa smeadă şi pielea gălbuie, având trăsături mongoloide, îmbrăcat în haine vechi, demodate, cu o alură obişnuită, dar cu un mers ciudat de împiedicat, gata să cadă în nas în orice moment, e văzut în ghetou venind dinspre Altschulgasse, până când…silueta dispare subit.” 

“…ca o găluşcă de osânză!”
Asta  e piatra care arată ca o găluşcă de osânză.
Cuvintele acestea încă îmi mai răsună în urechi. Apoi mă ridic în capul oaselor, încercând să-mi amintesc unde mă găsesc.
Sunt în pat. În camera mea de hotel.
Nu mă cheamă Pernath.
Să fi fost doar un vis? Nu, visele nu sunt aşa. Mă uit la ceas; abia dacă am dormit o jumătate de oră. E două şi jumătate. iar acolo în cui, este pălăria altcuiva, pe care am luat-o din greşeală astăzi la Catedrală, după ce am stat în strană la liturghie.
E un nume în ea?
O iau pe pat; pe căptuşeala de mătase albă stă scris cu litere de aur un nume necunoscut şi cu toate acestea ciudat de familiar:
ATHANASIUS PERNATH

“Cu complimentele lui Herr Athanasius. Vă mulţumeşte nespus şi vă imploră să nu interpretaţi faptul că nu v-a invitat în grădină ca pe o lipsă de ospitalitate; e o cutumă strictă a acestei case din timpuri imemoriale.
El nu a purtat, vă asigur, pălăria dumneavoastră; a remarcat numaidecât faptul că era a altcuiva. Speră că pălăria lui nu v-a provocat dureri de cap.”