Cartea cu Apolodor, versuri

Ce a mai facut Apolodor în călătoria lui de la Polul Nord la Polul Sud

Şi cum mergea Apolodor
Şi se gândea cuprins de groază:
Aicea îmi e dat să mor!“
Dădu în calea lui de-o oază
Cu umbră multă şi răcoare,
“Cu arbori năpădiţi de floare,
“Cu tufe mari, de iasomie,
Cu apă bună, de izvor.
Şi a băut Apolodor
Şi a cântat de bucurie…

De sus, ascunsă lângă cer,
Pe creanga unui palmier
L-a ascultat, întâi cu frică,
O foarte mică maimuţică.

Iar el cânta, fermecător,
Cu glasu-i dulce, de tenor…
Şi ea simţi un început
De sentiment necunoscut,
Ceva între alean şi dor,
O tulburare, un fior,
Acel ceva, profund şi mut
(În orice caz, foarte plăcut)
Pe care îl numim amor.
Ţinându-şi coada graţios
Ea coborî pe creangă, jos,

Şi, înclinându-se uşor
În faţa lui Apolodor,
Îi dărui trei portocale,
O pungă plină cu migdale
Şi-i spuse cu sfială: – Ia-le!
Sunt toate, toate, ale tale…

Apoi, aceeaşi maimuţică
De data asta fără frică
Dar cu sfială şi mai multă
Îl întrebă cum se numeşte.
Ca orişice persoană cultă
Vorbea, fireşte, româneşte.)
Şi el a spus: – Apolodor…

Şi-atunci, aceeaşi maimuţică
Şopti, roşindu-se uşor,
Dar fără urmă de sfială:
Deşi sunt încă foarte mică
Abia la toamnă merg la şcoală),

Nu am decât un singur dor:
Să fiu soţie de tenor.
Deci, dacă dragostea există
Şi dacă nu doreşti cumva
Să vezi o maimuţică tristă,
Aş vrea să fiu soţia ta…

Şi i-a răspuns Apolodor:
N-aveam de gând să mă însor
Dar, fiindcă dragostea există
Şi nu mi-ar fi plăcut nici mie
Să văd o maimuţică tristă,
Sunt gata pentru cununie…

Apoi, ca doi copii cuminţi
Ce vor să facă totul bine,
S-au dus şi ei, cum se cuvine,
Să ceară voie la părinţi.

Şi tata, domnul Cimpanzeu
Altminteri, o persoană cultă
Deşi se exprima cam greu –
A spus: – Fetiţa mea, ascultă
Un sfat de tată iubitor:

Ştii că stimez destul de mult
Profesiunea de tenor;
Am, pentru muzică, un cult
Visam, pe când aveam un an,
S-ajung şi eu măcar sopran),
Îmi place şi Apolodor

Şi nu mă port ca un tiran,
Căci nu prea sunt, din fire, crud
Deci, aş putea fi de acord –
Dar dânsul, după câte-aud,
Venind încoace, dinspre nord,
Se duce către Polul Sud
Şi-acolo e un ger cumplit.
N-ai să rezişti! Nu-i cu putinţă…
Vrei să te am pe conştiinţă?

Pe urmă, doamna Cimpanzeu,
Gândind, ca mamă şi femeie,
Găsi cu cale să încheie:
-Eu, dragii mei, nu pot să spun
Decât atâta: Mă opun!

Şi ei, ca doi copii cuminţi,
Ce vor să facă totul bine,
Au ascultat, cum se cuvine,
De sfatul scumpilor părinţi.
Şi a plecat Apolodor.
Şi a rămas pe-o rămurică,
Departe, suspinând de dor
O foarte mică maimuţică…
(Gellu Naum, Cartea cu Apolodor)

Categoria: note de lectura incompleta…

ps. Cartea  n-o mai am,  spuneam eu mai demult ca am ferfenitit-o pe aia de-o rasfoiam in timp ce mancam detergent…si carti, se pare. Am trait in ignoranta timp de vreo 20 de ani …si am aflat eu cine, ce, cum…(mai mult nu spun).
Chiar si reeditarile cartii au trecut pe langa mine, offf road…
Cererea e mare.
Asa ca am facut rost de aceste versuri pe cai dubioase (mr. Gugal m-a ajutat)…si imi permit sa le postez aici, poate mai doreste cineva sa citeasca asa ceva…

pps. Cumpar cartea si la negru…