E trist ca imi aduc aminte doar zilele astea de ce s-a intamplat atunci. daca stau bine sa ma gandesc nici nu stiu ce s-a intamplat. prea bine. si auzindu-i cum se strang si comemoreaza …cu vechile si noile clisee… m-a apucat plansul auzindu-i si …gandindu-ma… Ce sarada!
Doar tristete. Uitam. ar trebui ne amintim ca sa putem merge mai departe.
Nu stiu daca are vreo valoare gandul indreptat spre cei care au murit.
Stiai că “iepurii nu mor”…si că există “posibilitatea unei insule”? siii…un loc în care bunica sa citeasca ”cartea cu bunici”…iar copiii să asculte la ora de culcare “legenda primelor lămpi” si a “florii de aur”…
Ieri mi-am dat seama că dacă nu mă făceam cercetător…sigur mă făceam clovon…poate chiar…”shalimar clovnul”…special pentru mine de la Alexandra. Just love my friends 
deci m-am dat in stamba rau de tot aseara…mai aveam putin si cumparam de scriam un roman …din titluri
E prima carte, după mult timp, care mi-a dat fiori la propriu, mi s-a facut frică şi în acelaşi timp nu vroiam să o las din mână. E o carte pe care aş reciti-o pentru că nu ştiu dacă am înţeles ceva din ea. Nu e o carte uşoară, cel puţin aşa am văzut-o eu.
Cărţile`s ca oamenii, pe unii îi înţelegi din prima, nici nu e nevoie de cuvinte, pe alţii n-ai să îi înţelegi niciodată deşi îţi dai toată silinţa, şi mai sunt cei care îţi lasă un sentiment ciudat, cum că nu sunt din acelaşi aluat ca toţi ceilalţi, simţi că îţi scapă ceva….Şi tu nu vrei să se întâmple asta… Vin din “timpuri imemoriale”.
În fond…sunt scrise de oameni…mai mult sau mai puţin.
“Nu ştiu de unde să încep, spuse el. Povestea Golemului e foarte dificil de relatat. E cam aşa cum zicea Pernath, ştie exact cum arată necunoscutul, însă nu-l poate descrie. În mare, la fiecare treizeci şi trei de ani se întâmplă ceva senzaţionale, dar creează o senzaţie de oroare pentru care nu există nici o justificare sau explicaţie satisfăcătoare: în aceste perioade un ins complet necunoscut, cu faţa smeadă şi pielea gălbuie, având trăsături mongoloide, îmbrăcat în haine vechi, demodate, cu o alură obişnuită, dar cu un mers ciudat de împiedicat, gata să cadă în nas în orice moment, e văzut în ghetou venind dinspre Altschulgasse, până când…silueta dispare subit.”
“…ca o găluşcă de osânză!”
Asta e piatra care arată ca o găluşcă de osânză.
Cuvintele acestea încă îmi mai răsună în urechi. Apoi mă ridic în capul oaselor, încercând să-mi amintesc unde mă găsesc.
Sunt în pat. În camera mea de hotel.
Nu mă cheamă Pernath.
Să fi fost doar un vis? Nu, visele nu sunt aşa. Mă uit la ceas; abia dacă am dormit o jumătate de oră. E două şi jumătate. iar acolo în cui, este pălăria altcuiva, pe care am luat-o din greşeală astăzi la Catedrală, după ce am stat în strană la liturghie.
E un nume în ea?
O iau pe pat; pe căptuşeala de mătase albă stă scris cu litere de aur un nume necunoscut şi cu toate acestea ciudat de familiar:
ATHANASIUS PERNATH
“Cu complimentele lui Herr Athanasius. Vă mulţumeşte nespus şi vă imploră să nu interpretaţi faptul că nu v-a invitat în grădină ca pe o lipsă de ospitalitate; e o cutumă strictă a acestei case din timpuri imemoriale.
El nu a purtat, vă asigur, pălăria dumneavoastră; a remarcat numaidecât faptul că era a altcuiva. Speră că pălăria lui nu v-a provocat dureri de cap.”
De cand stau sub lumina asta de bec…am cam uitat ce culoare are cerul. timpul meu nu se mai scurge normal, zi -noapte, toate zilele par la zenit…sau la rasarit.
muzica pune un zid intre mine si zgomotul de bormasini sau de masini….doar cand aud cocosii cantand imi dau seama ca e liniste si trei dimineata. Da, in vechea urbe a Bucurestiului, canta cocosii, si daca ma plimb pe stradute am toate sansele sa miroasa si a lemn ars, chiar pe langa calea Victoriei.
Pe ultima suta de metri stomacul mi-e punga, caci n-am adormit decat spre dimineata, n-am stare sa citesc sau sa scriu, ceea ce ar trebui sa fac… sunt contra cronometru si ar trebui sa imi fie rusine…
ma intreb daca ochii mei or fi fericiti de atata bec. mai ca imi vine sa ma duc iar intr-o librarie si sa cumpar ceva carti, dar mi-e ca iar plec de acasa si umblu brambura vreo 3 ore pana ma dor salele…
de o saptamana si ceva dorm fara saltea pentru ca imi place, deocamdata, cu patura facuta-n patru si cu 2 metri mai sus decat prevede legea. Aiii..si ce perspectiva am!!!
La ore tarzii din noapte ma amagesc ca citesc, creez, pictez cercei sau desenez, impletesc ingeri din sarma pana imi miros mainile a fier, lacuiesc pana ma ametesc, si apoi ma intreb de ce progresul nu-i chiar progres…! pai sa fie oare din cauza ca joc la cacealma?
Astept sa plec la munte :X
Alegría
Como la luz de la vida
Alegría
Como un payaso que grita
Alegría
Del estupendo grito
De la tristeza loca
Serena
Como la rabia de amar
Alegría
Como un asalto de felicidad
Mai nou fac bulgari de zapada pe care ii bag in congelator…
cre` ca m-am ticnit un pic…
Povestea lu` Marian Nebunu`
La ceas de seara…fie iarna, fie vara…asa cum ii sta bine oricarei povesti sa inceapa…Un el si o ea pe o banca….Cu limba adanc infipta-n esofag, captiva intre buze-le-i…savurand….
Din cand in cand luand o pauza pentru a vedea daca Marte a rasarit….
Ca de obicei, stupoare! Ce vede ea oare…. Cu fata intoarsa catre soare (da bine ca rima- de fapt privind spre boschetii din parc…) il vede pe acest nene in floare….
-Ce facea el oare…? Nici gand sa se uite dupa vreun soare… pe inserare…Asa ca, se aseaza omul privind cu jind la cuplulul de indragostiti din departare (nu chiar asa mare)…Printre susurul de mare venit cu fiecare sarutare se aude un clinchet…
-Ce sa fie oare? (parca e o ghicitoare-dar mentionez ca folosesc iar intrebarea asta pentru ca ma amuza - suna foarte tare J) ziceam ceva de-un clinchet cu rezonanta.
Ea: -Vai, nu se poate e unul in fata noastra ce tocmai s-a pus pe vizionare si actionare in zone joase ale corpului - masarea madularului.
El: -Calmeaza-te! Unde e ca nu-l vad…?
Ea: -Uite-l ca s-a dus in departare si inca actioneaza cu fervoare…!
Dinspre boscheti un zgomot de catarame zgaltaite ….se auzea din ce in ce mai tare…tare…
El: -Stai ca ii venim noi de hac voyer-istului nostru drag masturbator….punem o lumina pe el…avem frontala cu noi (in caz ca se ia curentul in tot Bucurestiul).
Ei se ridica in graba…”amicul” din umbra fuge, da tarcoale, nu a avut succes in indeplinirea sarcinii ce si-o propusese…se incheia la catarama…
Cei doi incercand sa se calmeze, mai mult ea … trista deja… gandind la suferinta boschetarului ce nu a reusit sa isi dea drumul….
Stand ei pe banca…trece o patrula…trei curcanei si ei la plimbare…
El: -Buna seara, avem cumva „vizitatori” prin parc…in seara asta?
Cei trei: - Buna seara! Ce spuneti acolo…vizitatori?
El: -Stiti…masturbatori….
Cei trei: - Ce spune ma ala? Unde …cine?
El: Pe aici prin boscheti….
Capetenia celor trei, privind in intuneric…prin tufisuri….
-Aaaa, ala e Marian Nebunu`….sta pe aici prin parc…. sa nu-i ziceti nimic….ca e nebun.
(Sa traiti sefu`!)
Dupa alte minute curgatoare…curcaneii iar la plimbare…
-V-a mai deranjat cineva…?
-Nu, sa traiti! Cine sa ne deranjeze…Marian Nebunu`….vai cum… nici gand… deja am stabilit pentru o noua vizionare….
Asa se incheie povestea cea infricosatoare… in clinchete de catarame….
(Pentru toti cei care s-ar putea simiti lezati de acest post -Scuze! Si celor care poate au suferit experiente traumatizante …implicand „vizitatori” - Iertare!)
Ps. e un text din vara aparut in plina iarna, asta daca nu ma răzgândesc din nou…si-l sterg….
Ieri ningea asa frumos…incat n-am vrut sa ma mai intorc acasa.
Vroiam sa raman pe strada si sa ma transform in om de zapada.
Ieri aveam -20 si era tare bine…te-as fi luat cu mine.
imi venea sa alerg pe strada si sa dau in oameni cu bulgari de zapada
aveam un zambet mare pe fata … si o figura şugubeaţă
Eu eram cea care şoptea Mulţumesc…
Alexandra, Baton Rouge si oricine mai doreste sa afle…
Iata ce imi doresc eu de Craciun:
- sa ninga toata luna ianuarie si sa mergem pe jos la serviciu, toti, aproape toti
- sa merg la munte sa beau vin fiert cu scortisoara si sa ma minunez inca o data. sa fie si-o chitara, voce si cantece de munte…
- sa merg la (în) “ţara mea” si sa ne batem cu bulgari de zapada
-prieteni care sa ma ia mereu (adica macar o data pe saptamana) la teatru cu ei 
-Ioana, Laura sau oricare dintre persoanele direct implicate sa scrie odata dizertatia aia de masterat.
- toti cei dragi sa fie sanatosi
As mai vrea eu o cabana la munte, pisici, caini, flori, camera aia maaare capitonata cu mii de carti si toate mirodeniile din lume sa pot vraji pe cine vreau si prieteni dragi alaturi.
Ps. Acum ascultand radio mi-am zis…nu cred ca vreau sa ascult colinde cantate sau compuse de Stefan Banica jr. si nici de alti sclifositi dintr-astia…care il cheama pe mos Crash(ş)iun asta…
Pss. Ce bine ca s-a pus pe nins din decembrie, sper ca pana in ianuarie sa sapam transee…
Leapsa merge mai departe la Alexandra, Ioana, Raulnecesar, Camir, daca doresc…
o pânză plină de praf acoperă colţul acela din mine…
sub el bucata de carne şi vine se zbate-n neştire
de guşti şi miroşi ai să simţi cum duhneşte,
e nevoie de-o mătură apărută de neunde,
ţinută strâns cu gândurile mute.
e nevoie de apă sfinţită-n zori, îngheţată în timp ce curge
pe carnea ceea ce …miroase a putred.
sau poate că dac-o să ningă o lună am să mă curăţ când ies la lumină,
zăpada cea albă-mi va fi culcuş de odihnă
şi-am să renasc fără inimă?
sau poate dacă am să vin acolo şi-o să facem aceeaşi bulgări de zăpadă tari…?
împreună…
şi apoi o să încercăm să spargem golul din noi?
lovind în geamul de la casuţa noastră bătrână,
iar zgomotul cioburilor se va îngemăna cu râsetul ăla, ce-l ştim noi.
mă plimbi cu sania pe văi?
de frică am să-nchid un ochi
şi am să stau lipită de tine, să nu sară ceva din mine…
de frică
aerul rece iute va îngheţa ceva în mine şi-n tine.
Hédi Fried – Frânturi dintr-o viaţă. Drumul la şi de la Auschwitz
„Mi-au trebuit patruzeci de ani ca să-mi dau seama că sunt un martor şi că poate este sarcina mea să povestesc ce am trăit, deşi nu am pană de scriitor. Am ramas aşa de puţini! Trebuie să povestim despre neomenia care s-a petrecut în secolul douăzeci: nu are voie să dispară sub mantaua uitării. Şi nu are voie să se mai repete vreodată.”
“S-a apropiat fluierând, ochii lui i-au întalnit pe ai mei şi, când am ajuns unul lânga altul, m-a scuipat. Nu pe furiş, nu cum faci când eşti răcit, nu în şanţ, nu din nechibzuinţă. În mod intenţionat, cu o expresie plină de ură, m-a scuipat direct în faţă.
O lume întreagă s-a prabuşit. Eram o fiinţă de nimic, o evreică împuţita. Ceea ce pâna atunci fusesera povestiri despre alţi oameni din alte ţări, mi se întâmplase acum mie.”
„Livi şi cu mine simţeam nevoia să facem un pelerinaj. Am vizitat casa noastră veche, ceea ce nu îndrăznisem data trecută.[...] Am urcat în camera noastră şi sentimentele noastre de acum patruzeci de ani au revenit. Eram din nou copilul care se uita afară pe fereastră. Unde sunt boschetele de liliac şi iasomie? Am strigat către parinţii mei, dar ei nu erau acolo.”
