Batrânul şi marea

Ştia  că până la urmă fusese învins şi n-avea ce să mai facă, aşa că se întoarse la pupa şi îşi dădu seama că echea ruptă intra îndeajuns de bine cu capătul ciuntit în pana cârmei şi că aşa putea să manevreze barca. …Plutea uşor pe mare, lipsit de orice fel de gânduri ori sentimente. Nu-l mai atingea nimic.
[...]“oricum , vântul e prietenul nostru”, îşi zise el. Adăugă: “Uneori. Ca şi marea nesfârşită, cu prietenii şi duşmanii noştri. Şi patul. Patul e prietenul meu. Doar patul. Ce mult o să însemne patul! E aşa de simplu atunci când eşti înfrânt. Nu mi-am dat seama niciodată cât de simplu e. Şi cine te-a înfrânt?” se întreabă apoi.
- Nimeni, îşi răspunse singur, cu voce tare. Am ieşit prea departe în larg.
[...]Observă cât de plăcut era să ai pe cineva cu care să discuţi în loc să vorbeşti în loc să vorbeşti numai cu tine şi cu marea

[...]
- Trebuie să te faci bine repede, fiindcă sunt atâtea lucruri pe care le-aş putea învăţa, iar tu poţi să mă înveţi totul. Cât de tare ai suferit?
- Din belşug, răspunse bătrânul.
[...] Sus, pe deal, la marginea drumului, bătrânul adormise din nou. Dormea în continuare cu faţa în jos, iar puştiul stătea lângă el şi el privea. Bâtrânul visa lei.