Emil Dorian – Jurnal în vremuri de prigoană, 1937-1944
octombrie 5, 200721 mai 1943
Mă îndoiesc de necesitatea jurnalului meu, de atâtea ori de câte ori mă aşed la maşina de scris.
Unele femei îşi poară sânii în aşa fel, încât dau impresia că oferă două inimi.
Îmi petrec cele mai multe ore la masa de lucru şi adeseori fără să lucrez. A şedea pe scaun, în preajma ei, este pentru mine o liniştire. Acolo mă limpezesc, iau hotărâri, rumeg o idee, mă dispreţuiesc sau mă ucid. Multe din puţinele lucruri bune pe care le-am scris au pornit exclusv din atmosferizarea pe care mi-o dă masa de lucru, care adesea este însăşi inspiraţia. Câteodată, în ceasul unui crepuscul, masa de lucru se trasformă într-un transatlantic cu care călătoresc sau într-un avion pornit spre stele. Masa de lucru ia toate formele viselor mele.
8 august 1944
Să dormi opt mii de nopţi lângă o femeie şi să simţi cu aceeaşi proaspătă emoţie prezenţa tulburătorului ei trup – iată una din rarele afirmaţii ale fericirii…
24 mai 1943
-Nu vii?
-Nupot. Sunt foarte ocupat.
-Cu ce?
-Sunt singur.
Ai mai fi scris dacă ai fi trăit în vreme de război?
Sublim… prin intermediul tau, draga Laura, descopar franturi din cele mai frumoase carti ale lumii asteia. Doar timpul ma fura, ma impiedica sa ma pierd chiar acum in randurile lor. Asa ca-ti multumesc si mai mult… te imbratisez cu drag, drag, drag…
ciudat. pina acum am crezut ca sint un unicat. de ceva timp descopar ca au existat multi predecesori asemeni mine. nu sint suparat, insa ma intristez la gindul ca, dupa mine, nu vor mai exista asemenea fiinte.
sper sa ma insel.
ps: mai pune pe blogul tau fragmente ce ti-au retinut atentia. poate vor reusi sa ne atraga si noua privirea…
@rumitza – fiecare dintre noi traim sentimentul ca suntem “unicat” macar odata in viata… faptul ca te regasesti in ce scria Emil Dorian, acum mai bine de 60 de ani nu ma mira, cred ca mai sunt si altii care simt asta, care simt si gandesc la fel. si mai ciudat este cand vezi ca framantarile sunt cam aceleasi si peste 60 de ani si peste un secol – vezi Jules Renard, Jurnal. e trist cand ei vorbesc despre situatiile in care sunt prinsi si vezi ca felul de a gandi al unora nu se schimba “in veci” … relatii interumane…
Fragmente din ceea ce citesc am sa mai pun