Cartile copilariei mele

Ehee …s-amu`  drajii mei…ca sa incep in stil caracteristic lui Oedip…cel de la care primii eu aceasta leapsa…sa purcedem…

Eu vorbesc despre lucruri ce se petreceau in frageda “pruncie”…si mai apoi…

cartea la care ma gandesc adesea era Cartea cu Apolodor, Gelu Naum… a cui era cartea si alte aspecte esentiale le-am aflat dupa multi ani… ce stiu este ca mi-a placut asa mult cartea asta incat n-a mai ramas fila din ea…am facut-o ferfenita…Cred ca asa ceva rasfoiam eu inainte de a fi inregimentata in scoli si alte alea…

mai inainte de cele de mai sus adormeam doar dupa ce mi se citea un set de Povesti de aur (asta era o carticica care continea o serie de povesti adunate de prin diverse tari ale lumii) , imi placea si imi mai place una in mod special Mana neagra…imi amintesc dusul pe brate dupa ce povestea isi facea efectul… 

apoi au mai fost o serie de alte carti pe care le primeam cadou dar care nu au lasat asa urme adanci cum a lasat poezia Cocostarc cu gat sucit

in clasa a IV a am fost nevoita sa renunt la Fat Frumos din lacrima, cand o boala virala m-a contactat pe neasteptate… ( da inca mai credeam in feti frumosi la varsta aia…), dar saptamanile petrecute in spital scrijelind peretii pana la ultima zi a condamnarii mele…mi-au aratat ca nici macar cartile nu pot fi aievea ale mele…

bibilioteca judeteana Nicolae Iorga mi-a marcat copilaria ..am fost intotdeauna impresionata de biblioteci, apoi de cea din scoala generala de unde am luat prima data o carte de Jack London , nu mai stiu ce….nu era Colt Alb, si inca o carte despre animale si stiu ca am fost marcata de soarta pisicilor …arderi si exorcizari.

inaintand in varsta am stat o zi intreaga sa citesc Aventurile lui Tom Sawer si Aventurile lui Huckleberry Finn… cu sufletul la gura.

adolescenta bantuita de Metamorfoza …si altele …despre lucruri de genul asta si unde am ajuns …nici eu nu stiu…

astazi ma bantuie copilaria, cateodata si cartile copilariei, cele citite sau cele necitite… incerc sa recuperez cum s-ar spune….

sa mearga leapsa la Alexandra, Adrian (daca e dispus sa faca astfel de dezvaluiri) si Umbra (indraznesc)

Cimitirul ambulant

Mă plimbam pe aleile cimitirului.
L-am zărit stând chircit, galben şi uscat,
l-am strigat…
nu mi-a răspuns.

Mai jos, în stratul ieri săpat
era şi ea…
lipsită de suflare, negricioasă…mult mai moale…
Atunci m-am aplecat şi-am pipait nervurile goale.
Nu s-a mişcat.

Mergeam printre betoane,
la colţul cel dintâi,
şedea pierdută, cu fruntea lipită de asfalt…
contorsionată, degajând prin mii de pori teroare…
şi ea-şi dăduse ultima suflare.

Pervers, decent, chiar inocent…mai ştiu eu cum…oare…?
Chiar şi o frunză s-ar părea că moare…

Bătrânul care citea romane de dragoste, Luis Sepulveda

final
“  Era mai mare decât crezuse când o văzuse prima oară. Zveltă şi sprintenă, era un animal mândru, splendid, o capodoperă a cărei negrăită frumuseţe nu putea fi nici măcar gândită.
    Bătrânul o mângâie, uitând de durerea provocată de piciorul rănit, şi plânse ruşinat, simţindu-se nevredinic, înjosit şi nicidecum biruitor în această luptă.
     Cu ochii înecaţi în lacrimi şi de ploaie , împinse trupul animalului până pe mal, iar apa îl purtă în adâncul pădurii, spre locurile neatinse de omul alb, spre întâlnirea cu Amazonul, spre curenţii care aveau sa-l sfâşie, folosindu-se de pumnalele de piatră, salvându-l pentru totdeauna de jivinele nedemne. [...]
      Antonio Jose Bolivar Proano îşi scoase placa dentară, o înveli în batistă şi, fără a-nceta să-l blesteme pe străinul din pricina căruia începuse tragedia, pe primar, pe căutătorii de aur, pe toţi cei care batjocoreau neprihănirea Amazoniei, reteză dintr-o singură lovitură de macetă o creangă groasă şi, sprijinidu-se în ea, purcese la drum către coliba lui, în căutarea romanelor ce vorbeau despre dragoste în cuvinte atât de frumoase, care uneori îl ajutau să uite de cruzimea oamenilor.”

Idei disparate - 4,3,2

Mingia ridicata la fileu a fost “interceptata”, Adrian.

“Trebuie sa fii un pic femeie ca sa intelegi ?”

- primul cadru risca sa ma enerveze daca s-ar fi prelungit mai mult (deja a fost destul de lung). Mi s-a parut exagerat, camera, actiunile lor , dar analizand la rece e just jocul, in situatii de criza - spui lucruri neinspirate, consideri ca e momentul sa ai gija de tot felul de nimicuri, asta poate pentru ca incerci sa iti sustragi mintea de la analiza. sau pur si simplu echilibrul tau interior, si asa precar, este atat de zdruncinat incat nu mai rationezi?

-Auzisem cu ceva saptamani inainte ca in ciuda elogiilor persoana in cauza nu a fost entuziasmata. comunism, etc…

-Acum auzeam acelasi lucru. Nu m-a impresionat? ce-i cu stilul asta de filmare, prim plan, etc.

-nu cred ca trebuie sa ne axam pe “imaginea comunismului”

e un film despre oameni care risca sa nu mai fie oameni, intr-adevar asta corelat cu sistemul. Asa ceva nu s-ar fi intamplat daca nu se intampla in perioada comunista?

nu il vad ca pe un film pro sau contra avort. as inclina mai degraba spre contra avort.

-trezeste constiinte, spune adevaruri usturatoare - omul in orice clipa se poate comporta ca o bestie, se poate tranforma in neom.

-faptul ca sunt cateva cadre intunecate, carora unii nu le vad rostul, sunt poate incercarea de a surpinde emotii si starile traite atunci, care mi se par greu de exprimat altfel decat prin fuga aceea alaturi de protagonista, bezna e chiar bezna  si frica si dezgustul de sine e chiar dezgust…

-ultimul cadru - brusc se taie - in sala rumoare… cum asa brusc, gata? Ce ar mai fi fost de spus?

Cred ca e un film care incearca sa spuna mai multe prin mimica, gesturi, imagini (oare nu e asta rolul filmului?) decat prin dialog - parca e o schimbare in modul de abordare a problemei. oricare ar fie ea.

-vorbeste despre inconstienta transformata in trauma ( pe fata fetei aleia nu pot sa gasesc urma de remuscare, e goala de substanta), despre mutilare sufleteasca in scopuri, in aparenta,”nobile”. gesturi “marinimoase” operate cu un bisturiu. buletine care pot dezvalui identitati si schimba vieti de oameni respectabili. si intr-un final - apa minerala si mancarea de la spartul targului care ne arata ca viata merge mai departe. trebuie sa uiti ca sa supravietuiesti. sa te prefaci ca mai esti inca “om” desi de multe ori ai fost “neom”. E o poveste trista. Nu cred ca trebuie sa fii “un pic” femeie ca sa rezonezi. Nu stiu de ce e nevoie.

Nu stiu daca a reusit sa treaca de “fileu”…

privim din unghiuri diferite…

1

2

3

…de cele mai multe ori

Emil Dorian - Jurnal în vremuri de prigoană, 1937-1944

21 mai 1943

Mă îndoiesc de necesitatea jurnalului meu, de atâtea ori de câte ori mă aşed la maşina de scris.

Unele femei îşi poară sânii în aşa fel, încât dau impresia că oferă două inimi.

Îmi petrec cele mai multe ore la masa de lucru şi adeseori fără să lucrez. A şedea pe scaun, în preajma ei, este pentru mine o liniştire. Acolo mă limpezesc, iau hotărâri, rumeg o idee, mă dispreţuiesc sau mă ucid. Multe din puţinele lucruri bune pe care le-am scris au pornit exclusv din atmosferizarea pe care mi-o dă masa de lucru, care adesea este însăşi inspiraţia. Câteodată, în ceasul unui crepuscul, masa de lucru se trasformă într-un transatlantic cu care călătoresc sau într-un avion pornit spre stele. Masa de lucru ia toate formele viselor mele.

8 august 1944
Să dormi opt mii de nopţi lângă o femeie şi să simţi cu aceeaşi proaspătă emoţie prezenţa tulburătorului ei trup - iată una din rarele afirmaţii ale fericirii…

24 mai 1943
-Nu vii?
-Nupot. Sunt foarte ocupat.
-Cu ce?
-Sunt singur.

Ai mai fi scris dacă ai fi trăit în vreme de război?