Restaurari

Vara trecuta pedaland prin zone vechi din Bucuresti am descoperit un parculet-Luigi Cazzavillan. Parcul se afla in acord cu arhitectura cladirilor din jur… jenant… Mai mult decat trist, iata o casa care plange, inca una printre miile din Bucuresti. S-au gandit edilii capitalei ca e de ajuns sa refaca un parc, iar o cladire din aceasi perioada (nu sunt foarte sigura daca nu cumva a apartinut chiar lui Luigi Cazzavillan) merita doar un banner “Pericol de prabusire!”. Nu stiu nimic despre restaurari dar cu siguranta ca oblojirea si carpirea ochilor unei case batrane nu inseamna decat bataie de joc. La noi se lucreaza cu berea sub nas si fara urma de ratiune. De fiecare data merg cu teama, gandindu-ma ca n-o sa mai fie acolo, ca nimeni n-a gasit o solutie mai buna decat sa o faca una cu pamantul. Degeaba…privesc aiurea…

Troiene

Capul i se lasa greu pe spate. Nu, nu, drumul nu e asta, sigur nu e asta..! Trebuia sa fi urcat pe acolo… sau poate era mai bine daca o luam spre stanga, coborand in vale… Picioarele i se afundau in hău…în timp ce încerca să păşeasca pe un teren stabil. Nici prin minte nu îi trecea că merge pe braţe de brazi. Câtă teamă şi aroganţă în mişcarile ei…Brazi copleşiţi de zăpadă..Acelaşi lucru simţea şi ea… şi lăsându-se o secundă pradă disperării…simţi că sângele îi îngheaţă în vene. Hăul era la dreapta…zadarnice încercări de a-l pătrunde cu ochiul obosit şi cu mintea-i zbuciumată. Nu, nu mai pot! Nu e bine pe aici! Eu zic că nu e bine pe aici…strigă într-un moment de deznădejde profundă. Ceilalţi spun că trebuie să înaintăm. Încercăm să ne croim cale prin zăpadă…ahhh, cât de greu e să faci cărare…să te lupţi… E atât de obositor şi totuşi epuizarea asta, senzaţia asta de “sfârşeală” mă va mulţumi în cele din urmă. Va mistui tot ce e rău pentru câteva ore… E ora unu noaptea şi încă înotăm în zăpadă… Aştept să ajung, ahhh, dulce durere…. Ştiu că o să dorm aşa de bine…in cabana dintre stanci…doar o zi ma mai desparte de ruine…N-am sa plang…

—

Se trezi in casa lui, in patul lui, mergea la toaleta lui…si se intreba…ce caut eu aici? Ce model ciudat de bideu! 
-Cine mai sta aici? se auzi vocea ei. 
-Mai sta cu noi doamna Stroescu, ii raspunse el, in treacat.  
Intinsi amandoi in pat…se priveau, ea se dezgolise pana la mijloc, el ii cuprinsese sanul stang in mana.
-Stii, sunt facuti exact pentru a umple causul palmei mele. A cata oara auzea asta… oare cate femei aveau sanul potrivit dupa causul palmei sale? se intreba.
-Acum hai sa mergem sa iti arat un loc frumos.
-Da, am sa ies acum alaturi de tine, astazi am mai fost in gradina botanica.
-Unde vrei sa ma duci?
-Am sa-ti arat o cladire frumoasa. Am descoperit-o astazi. E o sinagoga in zona Unirii, e viu colorata, in jur sunt cladirile de sticla, e o bucata de trecut in plina forfota a capitalei.
Ea ii povestea atat de entuziasmata, el adormise cu palma drept in sanul sau. Era liniste. Inmugureau.

Efecte adverse

Ochii-i impaienjeniti privesc spre zare, nimic nu poate sa o mai impresioneze. Zgomotul orasului este undeva dincolo de urechile ei…
Ii vine sa urle, dar sunetele se opresc mai jos de gat, nu ies din piept. 
Isi spune: Am sa plec din orasul asta sa imi implant tampla in pamantul rece, sa imi sprijin mintea de trunchiul unui copac batran si sa deplang…mizeria ce ne inconjoara…

E lacrima sau nu?

O lacrima mi se strecoara in ureche….
As pune-o sa imi povesteasca despre al meu obraz…
Rad in hohote de plans de aceasta pseudo-drama…

De ce vreau sa scriu despre cartile lui Houellebecq? Ce-as putea scrie?

Pentru mine, cartile lui au fost ca niste palme date, ca niste strafulgerari. Oare cum e mai bine? sa fii trezit din letargie, din starea de nepasare, sa fii palmuit zi de zi…? sau mai degraba vrei sa asculti pasarelele cantand si broastele oracaind. Sau, si mai bine, le facem pe amandoua…

Eu mi-am zis, daca tot o fac, hai sa fie complet, cititind toate cartile lui. Am inceput sa devin intrigata dupa ce am vazut filmul “Particulele elementare”, film care initial mi-a placut, dar in momentul cand am citit cartea, am inteles de  ce autorul nu se regaseste in scenariu.

Asa ca am pornit la drum…si neavand nici un ghid…am inceput cu “Posibilitatea unei insule”, apoi “Particule elementare”, am facut o fanta si am introdus primul roman ” Extinderea domeniului luptei” iar acum ma pregatesc sa ajung pe “Platforma”.

Intr-adevar Michel Houellebecq nu e un scriitor usor de citit, e obositor asa cum e si societatea din care facem parte, n-are cum sa fie altfel. In general, o astfel de viziune asupra vietii, o disectie atat de lucida-incat pare o minte bolnava-nu are cum sa te lase cu zambetul pe buze. Poate ca stilul lui frust iti va smulge un hohot de ras care mai jos cu doua randuri se transforma in lacrimi.

Houellebecq e foarte trist, dar e cumva ca o ultima privire lucida in succesiunea de pasi ce duc spre prapastie. prapastie care exista, din pacate.

Obsesii universale

Notam in jurnalul din timpul liceului…asta 

Lev Tolstoi, Razboi si pace/p.74, vol.IV

Printul Andrei-
“Iubirea? Ce-i iubirea? se gandea el.
Iubirea sta si in calea mortii.  
Iubirea este viata. 
Tot, tot ce inteleg, inteleg numai pentru ca iubesc.
Tot ce exista, exista numai pentru ca iubesc.
Totul e legat numai de iubire.
Iubirea este Dumnezeu si, cand mori, inseamna ca tu, o particica din iubire, te intorci la izvorul vesnic al tuturor lucrurilor.”

Nu stiu daca mai cred in asta, dar atunci…a fost ca o lovitura de maciuca in moalele capului. Undeva sub mazga timpului si a sufletului e inca “obsesia universala”. Inca mi-e greu sa citesc Jurnalul lui Tolstoi… o sa mai astept.

Aceste cuvinte ne doare…

Pe un drum intunecos…sub un balcon somptuos…sedeau doi amorezi…ehhhe…asta se intampla intr-o noapte cu luna plina…cand nici o vecina nu privea spre turla

A doua zi…trecand prin preajma…stupoare …ce aud!

Uite, cate condoame, Doamne!

Turla bisericii e martora.

Sursa de inspiratie: gangul din Ploiesti si prieteni dragi.

Trezie

Trezie…cuvant ce-mi bantuia adolescenta…iata-l regasit, undeva, intr-un jurnal, dar nu stiu daca si in mine.

C. Karnoouh

Revin cu un nou pasaj din Claude Karnoouh, Romanii. Tipologie si mentalitati

observatiile lui La Boetie, Discours de la servitude volontaire , in legatura cu supunerea de buna voie, observatii a caror actualitate permanenta ramane semnul unei mari opere premonitorii. Textul este atat de clar, incat e suficient sa citez un pasaj, fara a mai adauga nimic, noteaza Karnoouh:

“Pentru aceasta, n-as avea decat sa inteleg cum se face ca atatia oameni, atatea sate, atatea orase, atatea natiuni indura, uneori, un singur tiran care nu are decat puterea pe care ei i-o dau; care nu are putere sa le dauneze decat pentru ca ei au puterea sa-l suporte; care nu ar putea sa le faca nici un rau decat pentru ca lor le place mai mult sa sufere decat sa-l contrazica(…) sa vezi milioane de oameni slujind in conditii mizere, injugati, neconstransi de o putere mai mare si, in plus, de loc (se pare) incantati si fermecati numai de numele unuia, caruia nu-i datoreaza puterea si de a carui putere nu trebuie sa se teama, pentru ca el este singur, si nici apreciindu-i calitatile pentru ca fata de ei este inuman si salbatic. Slabiciunea noastra a oamenilor, este atat de mare incat, adesea, trebuie sa ne supunem fortei; este nevoie sa tergiversam, nu putem fi mereu cei mai tari.
(…) Deci, popoarele insele sunt cele care se lasa sau, mai degraba, fac sa fie bruftuite pentru ca, daca ar inceta sa mai slujeasca, ar fi chit; poporul este cel care se inrobeste, care se ucide, care putand sa aleaga intre a fi liber si a fi rob, abandoneaza libertatea si isi ia jugul, care isi accepta raul sau, mai degraba, il urmareste. Daca l-ar costa ceva sa isi recapete libertatea, nu as starui deloc; ce poate avea omul mai scump decat sa-si recapete dreptul natural si, sa spunem asa, din animal sa redevina om; dar nu ma astept la o asa mare indrazneala; accept ca prefera nu stiu ce siguranta pentru o viata mizera decat o speranta indoielnica pentru a trai in voie. Ce? daca pentru a avea libertatea nu ar trebui decat sa o doresti, daca nu ar fi nevoie decat de un simplu act de vointa ar mai fi natiune in lume care sa o considere prea scumpa, atunci cand poate sa o castige numai printr-o dorinta si care sa regrete dorinta de a obtine binele pe care ar trebui sa-l rascumpere cu pretul vietii, bine care, o data pierdut, ar face ca viata sa devina, oamenilor de onoare, nesuferita iar moartea salvatoare?”

“Unde sunt si cine sunt? se intreaba intelectualul roman sfasiat intre Bizant si Roma, intre Occident si Rusia, intre Franta si Germania. Cum pot sa impac, intr-o reprezentare unificata, arhaicitatea taranimii care legitimeaza perenitatea romanitatii si patrunderea mea, la fel de legitima, in miscarea generala si universala a modernitatii? Cum sa pastrez ceea ce este propriu poporului meu rural apartinand, in acelasi timp, unei miscari planetare care aspira la disparitia acestor calitati pe care eu le vreau indestrucitibile?”

 Toate`s vechi si noua toate…