Istoria iubirii

Citind cartea asta am zis: Asta e o carte pe care as cumpara-o si as face-o cadou tuturor celor pe care ii cunosc!

 Nu stiu ce as putea sa scriu despre ea…am terminat de citit azi dimineata la 08.08 inainte de a pleca la birou. Un lucru e sigur, e o carte care mi-a demonstrat capacitatea noastra, a oamenilor, de a descoperi noi emotii, cu fiecare pagina, cu fiecare noua istorisire despre iubire si nu numai.

“Cea mai veche emotie din lume s-ar putea sa fie aceea de a te simti emotionat, dar a o descrie - sau numai a o numi - trebuie sa fi fost la fel de greu ca si a incerca sa pui mana pe ceva invizibil.”

Se pare ca mi-am propus ceva greu de realizat, eram constienta de asta chiar inainte de a fi citit cartea. De ce o dorinta de genul asta? Hai sa descriem in cuvinte senzatii …sentimente… sa le golim de continut  sau poate sa le dam alte sensuri?

poveste in rama

Fac parte din generatia celor care au crescut cu povestea “Turtita cea umflata” proiectata pe un perete… escaladarile de balcon faceau ca fiecare proiectie sa fie asteptata cu emotia primei…nopti pline de poveste. Nu imi mai amintesc povestea exact si de cautat nu stiu unde sa o caut…asa ca nu pot decat sa scotocesc in sertarele mintii…Imaginatie vs. …

Turtiţa cea umflată stătea lungită pe un pervaz. Era prea fierbinte ca să îşi dea seama ce se întâmplă în jur… Noroc că oamenii trebuie să aştepte ceva vreme până a putea manca o turtiţă umflată. Sunt aşa de distraţi, încât de multe ori uită să mănânce…Între timp turtiţa se dezmeticeşte şi priveşte pe fereastră. În faţă se întinde pădurea, o cărăriue se vede printre copaci. Turtiţa îşi spune: - Ah, trebuie sa existe si un luminiş pe acolo …o să fug spre poieniţă, oamenii nu vor putea să mă prindă.

Impresii

N-am mai scris nimic de ceva vreme, cel putin aici…insemnari razlete mai fac din cand in cand pe foaie. Do you belive in what you see?

Citesc Jules Renard, Jurnal, strafulgerarile lui sunt geniale:

„Sa stai la panda mintii tale, cu condeiul ridicat, gata sa impungi cea mai marunta idee ce-ar putea iesi de acolo.” “Ce-o fi facand ochiul sub pleoapa?” Spuneam: „Imi place singuratea”, iar Claudel imi raspundea: Nu stii ce-i singuratea. Eu am cunoscut-o intr-un desert din America, la 80 de km de Boston, unde prietenul meu violonistul a compus o melodie care cuprindea in ea tot desertul.”
„Tot timpul imi vine sa plang. Plangem astfel pentru ca pastram in memorie lacrimile universale pe care ni le stoarce moartea.”
“Oricat de departe ma va rataci viata, moartea ma va aduce din nou langa el.”

Abereaza intr-un fel frumos, de multe ori are atata dreptate. Si pe langa asta observ ca nu se schimba nimic in modul de a percepe lumea, framantarile sunt aceleasi, chiar daca au trecut mai bine de 100 de ani.

 Ma intrebam in dimineata asta de unde nelinistea asta, de unde nevoia asta nebuna de a pleca, de a ma duce…oriunde…asta pentru a da un sens sederii mele? E nevoie de treceri multe, de drumuri imaginare sau reale, simt nevoia unor drumuri pe strazi, pe carari care sa ma ajute sa merg la fel de bine si pe cararile mintii mele. Cand nu plec sunt nelinistita si astept ca plecarea sa imi aduca liniste, o data ce stiu ca urmeaza sa plec iar sunt cuprinsa de neliniste, pana cand ajung sa sed iarasi…si cursul e acelasi…. Poate e doar teama de a nu fii prea mult timp singura cu gandurile mele, desi stiu ca nu e asta… Sunt mereu singura cu gandurile mele, numai ca de multe ori ma fac ca nu le aud…

Ce face Laura cand n-are ce face…

O ia incetisor in drum spre casa, se gandeste inainte daca n-ar fi mai bine sa se duca pe la Bcu ca are multe de studiat, de citit, ca a ramas in urma cu “formarea”…. Insa caldura degajata de asfatul Bucurestiului ii indreapta pasii spre librarii cu aer conditionat…pline de prieteni. Apoi o ia agale prin parc, muzica din casti o cam preseaza pe creier…constata asta cand are curajul sa le dea jos de la urechi si sa asculte linistea. Are capul mare astazi…ca orisicand…isi zice….hai sa ma opresc putin sa privesc lacul asta, poate imi mai limprezesc gandurile. Tocmai a cumparat o carte cadou pentru o colega…Istoria iubirii…desi i s-a spus ca nu merita…nu a vrut sa asculte. Acum vrea sa se convinga ca n-a dat banii degeaba, ii place, citeste rade…trecatorii se intreaba ce are…tine cartea cu grija de frica sa nu lase vreun semn, numai bine ca a reusit sa striveasca intre paginile ei o musculita verzulie…n-a vrut…

Nici nu stie cum a trecut timpul si priveste spre lac, o pustoiaca manuieste un aparat foto de ultima generatie…se  intreaba.. oare o fi de jucarie? uite cum ajuns astia sa faca niste jucarii care sa semene foarte bine cu cele reale…ce prostii debiteaza…

Si-a adus ea aminte de o intamplare de acum vreun an…cand mergea spre serviciu si traversa parcul, era dimineata cand bucurestenii isi scot odraslele la plimbare…patrupede…  stapanul isi plimba cainele si ii vine lui la un moment dat ideea geniala sa se piteasca de el…n-ati vrea sa stiti ce fata a facut saracul caine…cum privea derutat. comportamentul asta, de ce? S-a tot uitat in urma… toata ziua s-a gandit la faza aia…

Ce ne da dreptul sa ne jucam ….sa fim cruzi…chiar daca si in joaca? 

puful de plop zboara spre mine…si eu stau cu picioarele sprijinite de un lant…ma dau huţa…

pornesc agale spre casa … mi s-a facut “foame”…de patru pereti…

John Fowles, Copacul

Cartea o am de la intalnirea organizata duminca (e vorba de o duminica deja “istorie”…am inteles de la Gramos ca se apropie o noua ”duminica” plina de carti) la Carturesti-Schimb de carti…nu stiu a cui este, dar a picat foarte bine, merci. Promit ca va fi prezenta la urmatoarea intalnire

Note de lectura
“Evolutia a transformat omul intr-o creatura a carei perceptie  este izolatoare, caci ea priveste lumea nu numai antropocentric ci si individualizat, oglinda a felului in care ne place sa ne imaginam propriile noastre euri.

Pana si simpla  cunoastere a numelui si comportamentului florilor sau copacilor declanseaza acest proces de diferentiere sau individualizare, indepartandu-se cu un pas de realitatea totala si apropiindu-se de antropocentrism.

Cu alte cuvinte actioneaza mental ca un echivalent al obiectivului aparatului de filmat. Ea distruge sau limiteaza deja anumite posiblitati de a vedea, de a intelege, de a experimenta.

Leapsa cu vorbe si sunete

Am primit acesta sarcina de la phoebs

1. Vorba preferata: Te adoram!

2. Vorba “nepreferata”: orice se transforma la un moment dat in tic verbal ma agaseaza, desi initial ma amuza: fucking shit…spre exemplu

3. Drogul favorit: dulciurile, ciocolata…fruct oprit…dureros

4. Sunetul preferat: ploaia pe foaia unui cort in miez de noapte, ploaia pe tabla unei case, zgomotul rotilor masinilor pe o sosea uda, tunetul…etc.

5. Zgomotul nesuferit: zgomotul unei unghii pe o tabla

6. Ce-mi place sa zic la nervi: zic multe…dar nu pot sa zic ca imi place, in general trantesc cu ele ..ce apuc de pamant…chiar si cu vorbele…

7. Pe cine sa punem pe bancnota? Nu m-am gandit si nici nu cred ca are vreo importanta…

8. Meseria pe care nu as face-o: as incerca orice…desi asta ar conduce la a nu mai face nimic…Am raspuns la intrebare?

9. Dupa moarte o sa revin… credeti ca eu stiu asta?

10. Daca m-ar prinde Dumnezeu …mi-ar spune: de ce te ascunzi intr-o piatra? 

Calauza, Andrei Tarkovski

Insemnarea asta este de fapt suma tuturor experientelor avute vis-a -vis de filmul asta pana acum. Ma situez, momentan doar la a treia vizionare, dar vreau sa imi actualizez insemnarile, poate ceva idei noi… cine stie!
Prin 2000-2001 scriam, impresionant film, am pastrat cuvantul asta in vocabular, el revenind de fiecare data cand ma bulverseaza sau ma depaseste…

Parca viata e o inchisoare.
Simboluri: cainele, tunelul, zgomotul trenului, dunele de nisip,laptele, apa murdara, tava din apa si refelctia soarelui in ea, piulita…si multe altele…
Imi pare nespus de rau ca nu pot sa imi exprim sentimentele pe care mi le-a relevat acest film, pur si simplu imi vin doar cuvinte, nu pot sa le leg, sa le integrez intr-o fraza.

Ma obsedeaza imaginea cainelui care apare in periplul spre camera “fericirii” (in care ti se indeplineste orice dorinta).

Ma gandeam care este idealul meu. si astfel imi amintesc de una din replicile filmului, oare stiu ce vreau? ceea ce vreau este intr-adevar idealul meu? nici de asta nu pot fi sigura.

Totul in film are substrat, semnificativa…  imaginea in care sunt asociate cele doua materiale complet diferite, lemnul (padurea, copacii) si fierul vechi-ruginit. Invadarea spatiului sacru (natura) de catre monstrul-industrializare.

Pe fata calauzei se poate surprinde disperarea, dar si siguranta apartenentei la un loc, acel loc, utilitatea sa era data de faptul ca el oferea celorlalti “nenorociti” ceea ce el nu avusese si nu putea sa aiba niciodata “fericirea”. Fericirea ar fi doar simplul fapt ca mai ai speranta, ca mai ai credinta…poate…

20.01.2001

Am vazut si a doua oara filmul asta. Nu pot sa spun ca mi-au fost dezvaluite alte sensuri…
Pot sa spun ca de data asta am fost mai atenta la alte aspecte care prima data mi-au scapat.

Cainele a ramas, inca, un mister pentru mine. Una dintre cele mai frumoase imagini (artistice) este cea de la sfarsit - bolul cainelui, totul negru si apare laptele (alb-negru-dual-contrar).

Cine e “Mistretul” care a distrus “florile”?
-Vrei sa faci puscarie?
-Pentru mine totul este puscarie!

Natura-fierul ( ca element rigid)

Noroiul, felul inc are stau personajele pe el, cum dorm pe el.

Necredinta. In fond, nu intra in camera aceea, ajung acolo, dar ezita, le este frica sa-si spuna cea mai arzatoare dorinta.
MIstretul a intrat, isi dorea ca fratele sau sa invie si a primit un sac cu bani. Dupa o saptamana s-a spanzurat. Da, aveau de ce sa le fie teama! In fond ceea ce ne dorim este, oare, ceea ce ni se cuvine?

“Scriitorul” dorea sa aiba geniu.
“Profesorul” nu mai stiu.
“Calauza” nu dorea decat sa vada cum cei pe care ii dusese pana acolo sunt fericiti.
Pentru mine este de-ajuns sa ii vad pe ei fericiti!
In fond, da, sunt un ratat, un ratat care ajuta pe alti nefericiti sa-si gasesca “fericirea”. Conditia era una singura - sa crezi! De ce vin oamenii? Pentru a-si regasi speranta.
Fetita-ce-i cu ea? nu stiu.

Ganduri la mana a doua!

Acum cinci minute am luat o hotarare! Gata!!! De-acum incolo o sa scriu pe foaie cu orice, pix, stilou, creion…sunt un pachet de nervi… Numai ce termin si eu de scris un post si dau sa il postez…si apare o minunatie de eroare, mama lui de internet sau calculator..sau toate de-odata!

Reconstiruire…

Dupa amiaza de vara precoce, sau nu? Privesc pe geam si nu imi vine sa cred ca nu am starea aia de repulsie pe care o am de obicei fata de cartierul in care am locuit! E liniste, e relativ placut! Desi nu pot sa nu ma gandesc la cei de dincolo de ziduri, la dramele lor, la viata lor tihnita fara framantari… Dureri de sale, de muschi, somn de dupa amiaza… ma simt de parca as fi tras la fiare sau as fi urcat un munte…poate scufundarile in lumea viselor m-au obosit atat de mult.

Un lucru la care m-am gandit in ultima vreme… Ceea ce noi credem ca sunt propriile amintiri, ca ne reprezinta, sunt ele reale? N-o sa uit niciodata replica unui batran: Nu stiu daca ceea ce imi amintesc este ceea ce s-a intamplat cu adevarat sau este doar ceea ce cred ca s-a intamplat, este doar o amintire fabricata prin intermediul unor fotografii si a unor povestiri pe care le-am auzit?

Ceea ce credem ca ne reprezinta… principii, evenimente care dau un sens vietii noastre sunt ele adevarate sau ne-am mintit continuu?
Suntem creatorii propriei realitati care poate fi o iluzie…

Si am si votat…

…

Ma plimbam ieri, astazi…aievea pe stradutele Bucurestiului…si imi spuneam in gand: il iubesc!!! Asa mizerabil si paraginit cum e!

 Atat de singura printre oameni…, de multe ori ma sperii cand sunt trebuie sa trec prin multime si fug, fug…pe stradute …unde pot sa respir…incep sa inteleg de ce imi plac ruinele….ma simt mult mai bine acolo…poate ma simt la fel….

Cuvintele nu vor sa iasa…se incapataneaza sa mi se scurga din gat inspre picioare…le simt ca de plumb. O sa ma tarasc pana la urmatoarea ruina…sa imi privesc sufletul in ea….

Oblomovismul

“Tratamentul bolii pe care eu o numesc Oblomovism cere multa rãbdare şi bunãtate.”

Ilia Ilici Oblomov stãtea intins in pat în apartamentul sãu din Petersburg. Statul in pat nu era pentru llia llici o necesitate precum in cazul unui om bolnav, ori o nevoie ocazionalã ca la un om obosit, sau o plãcere ca la un leneş: era starea lui normalã.

- Nu, şi nu vreau nici viaţa ta socialã. Sã admir cu câtã pricepere simetricã au fost aşezaţi oaspeţii, cît de liniştiţi şi gînditori stau la mesele de joc?
- Un splendid exemplu pentru o minte ce-şi doreşte o provocare!
- Nu vezi cã vieţile lor sînt adormite deşi sunt aici?
- Sînt eu mai de condamnat cã stau în pat şi nu-mi otrãvesc mintea cu pungãşii? Işi dau întîlniri, se invitã unul pe celãlalt la mese, dar acolo nu e ospitalitate, nu e bunãtate, nu e simpatie.
- Ce fel de viaţã e asta? Ce sã învãţ eu acolo?
- Dar ce poate învãţa cineva de la tine, Ilia?
- De la mine?
- Da, de la tine!
- Nu vreau sã învãţ pe nimeni nimic.

- La ce bun?
Toatã lumea se gîndeşte doar la ce e bun sau rãu pentru sãnãtatea lor, la ce doctori sã se ducã, la ce bãi tãmãduitoare sã cãlãtoreascã. Toatã lumea se gãndeşte CUM sã trãiascã.
Dar pentru CE sã traiascã? Nimeni nu vrea sã se gîndeascã la asta.
Ce este viaţa ta? Are cineva nevoie de tine?
E uşor sã zaci pe divan toata ziulica şi sã-i judeci pe cei ce fac totuşi ceva.
N-ar fi mai bine sã te uiţi la tine insuţi? Poate cã nu e vina societãţii cã nu este pe placul tãu, ci a ta, cã nu are nevoie de tine?
- E aşa ruşinos, Andrei.
- Ce?
Uneori îmi e atît de ruşine cã-mi vine sã plîng.
Deseori zac, şi mã întorc de pe o parte pe alta şi mã întreb de ce sînt eu aşa? şi nu gãsesc rãspunsul.

Mã trezeam dimineaţa…Ştii, era un copac afarã, la fereastra mea. Probabil era acolo de cinci sute de ani, ori mai mult, şi mai avea o mie de ani de trãit. In el atîtea înmuguriserã, crescuserã şi cãzuserã in acest timp…şi cîte mai aveau sã se deschidã şi sã cadã.
Şi totuşi, fiecare frunzã, în timp ce creştea, trãia o viaţã cu copacul, cu rãdãcinile şi crengile lui. Le simţea cumva, şi ele aveau, la rîndul lor, nevoie de el. Şi cumva o parte din acea frunzã continua sã trãiascã şi în anii urmãtori…aşa cum o fãcuse şi în anii precedenţi…
Acelaşi lucru e valabil şi pentru noi, oricine am fi…De vreme ce trãim, trebuie sã existe un rost în asta, iar acest gînd m-a facut foarte fericit, am plîns chiar. Dar dacã m-ai întreba de ce, n- aş fi în stare sã-ţi explic. Dupã aceea am rãsfoit o carte veche de botanicã şi am descoperit…copacii nu trãiesc atît de mult. M-am simţit ruşinat cã nu-mi amintisem nimic din ce fusesem învãţat. Capul meu e un soi de arhivã de contracte vechi, figuri, epoci, religii. Nimic nu e conectat. Ca o librarie compusã doar din volume desperecheate. Nu imi aduc aminte de botanicã dar cumva nu am uita cã în 306 B.C. Seleucus întîiul a cîştigat o victorie împotriva unui oarecare Chandragupta.
- Eşti un om foarte fericit, Ilia. Alţii absolvã trei universitãţi şi tot mai cautã mai multã cunoaştere.
Nu şi tu, asemenea frãmîntãri ţie îţi sînt strãine.
Suspini la gîndul cã n-ai uitat totul.”

Impresii

Geniul rus îşi spune iar cuvântul. Ce au ei? Ce îi face să fie mai profunzi?

Cine este Oblomov?

Un copil mare care nu poate trăi fără trecut, plin de candoare şi naivitate, într-o lume care doreşte să îl transforme în “Om” doar pentru a fi ca “alţii”.

Daca am reusit sa va trezesc interesul sa va duceti sa vedeti cum arata câteva zile din viata lui Ilia Ilici Oblomov inseamna ca am reusit ceea ce mi-am propus.