Scade rata infractionalitatii..in mediul rural…

 

Satul vazut ca spatiu sacru…pangarit de sateni…si nu numai…

M-am trezit sambata, in ziua de Paste, mergand cu ai mei parinti spre locuri dragi mie…si lor, locul din care imi trag seva, locul unde ma duc si stau eu cu mine, desi frica ma cuprinde atat de repede…teama ca ceea ce o sa aud e dureros, e mult prea mare. De data asta aveam sa am un soc…peisajul, cadrul care imi conferea atat de multa siguranta fusese ciuntit de semeni de-ai mei, mi-e rusine sa spun ca imi sunt “semeni”.

Discutie intre taica-miu si unchi-miu…

-Hai, nu veniti pe la tara ?… facem un gratar, mai bem si noi un vin..! Stii ca a ars Ciortea? de fapt intre rapi…

- Cum asa?

- Niste nenorociti au dat foc…inca nu i-au prins, probabil ca n-o s-o faca niciodata! Cativa priveau cu zambetul pe buze cum focul parjolea…zburau fazanii cu foc pe ei…foarte amuzant…hmm…

Mintea mi s-a revoltat in acel moment…nu pot sa accept ca undeva…cineva… ajunge sa se manifeste asa…

Spatiu dezolant…linie fina…atat de greu sa reconstruiesti …

cord….mind….archeology

Inima o simt…e acolo…simt că în momentul ăsta nu mă va lăsa să cedez…
Pulsează puternic, simt…unu, doi…unu, doi. Bate în gât, o simt sub sânul drept…vrea să îmi iasă printre coaste… Fiecare bucăţică din mine..din corp, muschi, piele..pulsează…alert..creierul se apropie vertiginos de vid. Greu de suportat…e blank…corpul nu vrea să mai asculte …mintea nu mi se mai supune…simt cum creierul mi se opune..încerc să fac un pas…nu mă lasă…ahhhhhhh….plâng…urlu…îmi pulsează tâmpla…Am scăpat şi de data asta… Nimic nu mai contează, sunt sus….alaturi de zei…e atât de frumos…solitar…măreţ…greu de descris în cuvintele mele de simplu muritor.

 Te provoc să ne depăşim limitele…să urcăm pe cărări şi pe creste…să ajungem pe culme…să ne umplem de infinit…Vrei?

Apar astăzi în blogosferă cu un text mai vechi …nu m-am putut abţine…iaraşi

Impresii dinainte de sarbatoarea Pastelui

Strange…ma asteptam sa ajung la o intoarcere de 180 de grade, fata de ceea ce ar fi trebuit sa se intample in aceste zile…Cuvinte ca “smerenie”, “cumpatare”, “asceza”, “meditatie” …im vin navala in minte…dar nu imi dau voie sa ma gandesc la ele…sentimentul ala rusinos ma cuprinde prea repede…asa ca le arunc in cosul de gunoi al subconstientului meu…
Vizita la Ikea…paradisul in materie de design mobiliar…extaz, rasete prostesti…societatea de consum isi arata coltii…e groasa deja…Periplu printre tarabe …idei …revelatii in materie de estetic…
“Iepurasi de plus si chilotei tanga adusi din “Europa” se desfata la soare in plin buric al Bucurestilor…combinatia perfecta…stau la aceeasi masa…copilul si femeia redusa la sexualitate…Dincolo de drum, priveste Iisus rastignit pe cruce, Maica Domnului plange in culori acrilice…Ia-ma de aici, striga Fecioara, un strigat violet…du-ma in casa ta…transforma-ma in sacru…intr-o mare de profan…
Seara ciudata…plina de senzatii…plina de ironie, plina de tensiune sexuala…somn putin…plecat la Ploiesti…mustrari de constiinta.
Scapat repede de constiinta… Feel de rithm allready…that’s so cool..is cool because I want to be this way…Ras din toata inima la farsa din dimineata asta…zambit …inchis ochii si gandit la munti, stele, ape…si bunici in fata portii…:)
Sus cerul albastru ….jos marea….de asfalt

Claude Karnoouh, Românii. Tipologie şi mentalităţi.

“Abia venite din satele lor, aceste mulţimi dezrădăcinate nu aveau încă sufletul destul de pătruns de urbanitate ca să reziste, interior, răsturnării sociale aduse de instaurarea forţată a regimului comunist. Sub mantia de beton, oraşul contemporan ascunde ceva rural, greu de definit, care aminteşte de târguşorul prea repede dezvoltat, jenat şi oarecum încurcat într-o haină care nu i se potriveşte. Valuri succesive de emigranţi au lăsat oraşul fără elitele lui, făcând loc ţăranilor parveniţi care l-au cucerit şi i-au imprimat stilul lor. Niciodată, în Europa, de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial încoace, nu existat capitală mai supusă satului decât Bucureştiul de astăzi.

Adevărul Bucureştiului pe care îl iubesc şi care, în acelaşi timp mă irită, se află chiar în inima oraşului, la piaţă; acolo unde se întâlnesc bărbaţi şi femei din toate categoriile sociale, în raporturile lor reciproce, în multitudinea dialectelor regionale şi a comportamentelor culturale; piaţa nu se reduce la troc, la schimb, la negoţ, ea prezintă imaginea sintetică a unei întregi societăţi.

Pieţele s-au bucurat întotdeauna de creditul călătorilor: viermuiala lor omenescă, paleta de culori ce se îmbină aici , mirosurile de legume, de flori, de carne friptă şi de putrefacţie ce se amestecă, cuvintele-strigăte, onomatopeele care străpung la intervale regulate vacarmul surd şi monoton trezesc şi exacerbează simţurile. Când plec din piaţă, simt un fel de oboseală ca şi cum mi-aş fi epuizat toate resursele perceptive în mijlocul acestui conglomerat indescifrabil de biologic şi de social, de constrângere şi de spontaneitate.”

Linia fină între privat şi public…permis…nepermis

Cine ne stabileşte aceste coordonate? Între ce parametrii ne putem exprima? E atac la integritatea persoanei care citeşte, faptul că eu vorbesc despre lucruri mult prea personale, trăiri…Violentează la maxim mintea cititorului? După ce citeşte un asemena post va fi traumatizat el? Oripilat? Ce e asta ? Stai să te dezvălui în toată goliciunea ta întregii lumi…. Care lume? Eşti atât de naivă să crezi asta… Cu ce e de condamnat un zbucium al inimii, al minţii, o dragoste…? însă revolta impotriva sistemului, nervii tăi descarcaţi în blogosferă vis-a-vis de bădărania românilor…a politicienilor e acceptată mult mai uşor. Deja eşti intoxicat de acestea… Încă un post plin de lamentaţii nu poate face decât rău…Aşa că am ajuns să mă sabotez pe mine…în toată această pledoarie pentru libera exprimare…Hai să instituim cenzura….Da sigur!

Drum intiatic….

În orice eveniment care ni se întâmplă căutăm un sens ascuns, unul mai presus de comprehensibil…cred că asta ne face să dăm un sens vieţii. Mergeam ieri cu maşina spre ţară…călătoria mea iniţiatică are o istorie mai lungă…În încercarea de a-mi anihila gândurile …am hotărât să ies cu o bună prietenă undeva în „sfere înalte” ale comunităţii ploieştene…dar ieşirea mea plină de sensuri absconse…nu a fost consumată, căci legăturile cu familia nu mi-au dat voie. Mama mă întreabă dacă nu  vreau să vin si eu o fugă până la „domeniul” unchiului…că vine şi Andrei şi Mihai…ai mei veri. Vezi dacă dai de Luci, fratelo…asta mi s-a tot repetat… Fratelo..avea alte planuri…Sinaia…hoinareală…nu venea el în aşa cadru familial cu iz de telenovelă…Eu zic…mă duc! E un moment propice să îmi mai văd şi eu verii, rudele..chestii de genul ăsta. Aşa că plec din „sfere înalte” spre plaiuri mioritice…Urcând în maşina „ de fitze” …am pornit în trombă pe şosele găurite…în dilemă, dacă să urmăm cursul drumului „drept” sau să ne contopim  pe un pod între lumi… Râsete…glume …îmi ziceam…aceasta trebuie să fie o călătorie iniţiatică…140km/h…senzaţii tari din 1964…asta mi-a venit în minte…dacia…lada…şi alte maşini ale copilăriei mele „zbuciumate”… Pe cine mint eu aici…am simţit mai degrabă că am parte de o spălare de creier…afundă-te în banalităţi ca să simţi că trebuie să faci ceva…Spre ruşinea mea…sentimentul prezent era cel de „bine”, cel puţin aparent…în afara faptului că discuţiile despre 4X4 mă situau undeva în altă sferă…a celor care nu se pricep…priveam şi ascultam ….ar trebui să mă apuc să studiez problema! Ha haha…!

Ora 22.00…mă aşez pe un prag …cel al casei bătrâneşti, în speranţa că voi simţi ceva din ceea ce a fost, ceva din ceea ce m-a legat cândva de aceste locuri…Îmi dau seama cât de slabe sunt legăturile mele, cât de uşor mi-am pierdut „firul” o dată ce au dispărut reperele…o casă din chirpici, o târnă, un goblen…o uşă din lemn, o copaie…oamenii  au dispărut…legătura mea de sânge. Mă uitam în întuneric…râsetele pe fundal…nici un guguştiuc care să cânte..nu e dimineaţă…hello!!!…nici o senzaţie de spaimă faţă de camerele astea…doar martori ai trecerii timpului..cei doi brazi…Mă uit la ei…şi îmi spun, ei sunt singurii care au mai rămas din ceea ce a fost…nici pământul pe care ajung să calc nu mai este cel pe care am călcat acum zece ani…bunicii mei stăteau pe altă  iarbă…ne priveau din faţa unei porţi, care nu mai există… cum dispărem, Ne priveau de pe o băncuţă…pe care aş fi vrut să o pot păstra..să o conserv…o am în minte…e acolo…dar mi-e tare teamă că şi amintirea ei este la fel de perisabilă ca şi  obiectul în sine. Aşa că v-am simţit pe voi, cei doi brazi…ca singurii martori ai înstrăinării mele..a înstrăinării care doare…seva ţi-o poţi trage…dar nu mai are acelaşi gust, aceeaşi aromă

Fericirea printre gloanţe….

Metrou versus pistol.Pastila lu’Dobrică

“Astăzi mi-am dat seama că sunt un tâmpit incurabil. Nu este neapărat un diagnostic medical, ci mai degrabă un puseu de naivitate care mă învăluie câteodată. Vă spun şi de ce! Eram în plin trafic, în centrul Bucureştiului, şi ascultam cuminte în maşina mea nişte Ellen Allien proaspăt. La un moment dat, privirea mi se opreşte pe un cetăţean, coleg de trafic cu mine, care tocmai arăta mândru un pistol celorlalţi spectatori, surprinşi ca şi mine de gravitatea faptei. Nu m-am putut abţine să nu îl întreb pe proprietarul armei de foc dacă “acel pistol este într-adevăr unul pe bune sau doar o mică jucărioară ingenioasă?”. Răspunsul lui a venit prompt ” Vrei să îl probez pe tine?” şi a îndreptat arma în direcţia mea. Bineînţeles că, instinctiv, m-am ferit şi am tras o sperietură puternică până la lacrimi. Atunci am înţeles! De mâine, merg cu metroul, să învăţ a plânge de fericire!”

Ce-aş vrea să fiu…

Astăzi cine sunt…? “Iubito”, “dulceaţo”, “nătăraucă”, “margareta”, “bre”, ”pradă”…. nu ştiu….Aş vrea să fiu Eu. Fluture…cândva doar nimfă…

Minunat!!! Mi-am dat seama că pot fi orice!

Mircea Eliade, Jurnalul portughez

22 ianuarie 1944

Bamby, noul film  al lui Disney, care m-a desfătat ; şi care m-a convins că o operă de artă ruşinează mai vârtos oamenii decât orice pildă sau teorie. Când cerboaica îi spune lui Bamby să se păzească, câci în apropiere “e omul” – toată sala şi -a ţinut respiraţia, împietrită de emoţie, dar şi de ruşine. Nimeni  n-a avut- o clipă- curajul să întoarcă privirile spre vecinul lui.

Aceeaşi ruşine a făcut, desigur, pe patronul cinematografului să renunţe , de astă dată şi în chip cu totul excepţional, la jurnalul de război anglo-american. Cred că publicul ar fi părăsit sala cu o asemenea tristă şi vinovată ruşine, că legaţia Angliei ar fi protestat!

Dimineata patetica…

Alexandra, m-ai rascolit…  am ajuns să fiu aşa de tristă  când văd  că suntem supuşi aceluiaşi tipar…deşi, oarecum, unic… în esenţă acelaşi… Cu ceva vreme în urmă aveam un sentiment stupid, un zâmbet şi o satisfacţie că nu sunt „singură”… cu timpul mi-am dat seama  ca tot singură sunt, înconjurată de oameni… Dar am ales! Voi fi singură alături de tine, alături de el, alături de voi toţi… M-am surpins de dimineaţă, gândind, mi-e frică să mai stau singură…mi-e frică de vid, mi-e frică de mintea mea, mi-e frică că n-o s-o pot struni. Dar iar mi-am zis…fucking shit !!! împinge-o afară din minte…Ştiu că te-ai simţit ca un copil care se joacă în ţărână atunci când ai incercat să faci îngerul ăla… e atât de urât, dar e atât de sincer…(cât pot fi eu de sinceră în procesul creaţiei)… O prietenă mi-a zis: Tu ai voinţă! Când aud o astfel de afirmaţie …îmi apare un zâmbet neâncrezător pe faţă….da!!! Exact asta simt că îmi lipseşte… te rog…nu mai zgândări cuţitul în rană…n-o să curgă sânge…doar mizerie …mizerie…Mă chinui să renasc… sunt pe drumul cel bun…