.

Umărul absoarbe respiraţia ta calda
simt gândurile cum merg
străpung carnea-mi ce acoperă
osul subţire

adormi
te cufunzi în somn
cauţi visele ce se ascund de tine
le simţi mişcându-se în mine.

.

ochiul mi se deschide prin mână
zdrobesc cu o piatră rotundă
cuvinte
şi las urme
o amprentă ascunde roşul
din mine
iar negrul literelor
e alb în gând
cuvintele se aşează
rostogolindu-se.

.

îngerii trec pe sub tălpile mele şi suflă aer rece….
îmi spun lucruri ciudate despre leagăne
mă îndeamnă să mănânc pâine uscată
să ma spăl pe dinţi
să citesc despre ei în varul de pe pereţi

oare ce fel de îngeri sunt aceştia?
blânzi sau cruzi?
buni cu nebunii de oameni…

.

[să îţi spun cum trebuie să te dai huţa...]
leagănul ăsta îţi spune aşa
aşează-te pe o pernă în aer
prinde-te de cer cu degetele

aruncă-ţi privirea în sus
lasă capul apoi să atingă
pământul

închide şi deschide ochii
trezeşte-te în copilul ce se dă în leagăn

ţine picioarele întinse cât să străbataţi
lumea celor mari
simţi cum trece vântul pe lângă urechile tale?
ascultă zgomotul blând
zâmbeşte cu ochii
copilul nu a dispărut
ci doar stă ascuns de tine
în tine.

.

ani ascunşi în clipe
ierni
zăpezi
şi ger

fire de lână
trase din fuior

şosete de lână
pentru fiecare an

o cifră

.

La cei nouăzeci şi patru de ani ai mei
bătuţi pe muchie îmi aduc aminte
clipă de clipă de anii de copilărie,
îmi spunea bătrânul Feofan
cercetându-mi atent faţa cu ochii săi
veştezi, pentru care lucrurile
aflate la distanţă erau mult mai clare
decât cele aflate în preajma sa;
pe unele le pipăia cu mâna împiedicîndu-se de ele,
pe altele le îndepărta cu privirea
încercând să descopere umbre şi amintiri sau să deschidă
uşi nevăzute în spatele lor…
Oare la ce vîrstă mi-aş putea aduce
cu aceeaşi acurateţe aminte în ceruri -
se întrebă el – de anii mei de acum, odată ce
ce abia azi, la nouăzeci şi patru de ani,
încep să-mi amintesc atît de clar,
atît de limpede cum mă jucam în ţărână?!

Socoate şi tu, cîte ierni şi cîte veri vor trece,
pentru ca toamna mea de acum
să-mi apară în faţa ochilor
ca o simplă copilărie,
o mie, două mii, trei mii de ani, cinci mii… O veşnicie?

Umbre şi amintiri
Centura de castitate, Nichita Danilov

.

*
Sfincşi aruncaţi în stradă
bucăţi strălucitoare de marmură
fărâme de soare
din adânc de pământ
soare ascuns în negru
în poarta mea.

*
Case vechi în lumina dimineţii
ascunziş pentru oameni
întrări astupate de zăpadă
apă îngheţată în suflare de iubire

în ferestre apar bătrâni
ce şterg cu mâna umbre de pe sticlă

abur de vară li se aşterne peste faţă
zâmbet molcom de toamnp târzie
zăresc căutători de verde ascuns
sub visarea din miezul acesta de iarnă.

.

.

linişte
palme frânte
peste ferestre oarbe

linişte
priviri pierdute
peste cuvinte

uşi deschise
(în)ferestruite
desferecate

liniştea între
zimţii ferăstrăului
aruncă zgomote.

.

Şopârle mi se strecoară sub piele. Astăzi văd monocolor. Dramele, pe care doar mi le pot închipui, se află la colţ de stradă. Ţipete stridente, ca cele ale unui pescăruş aflat în agonie, ies din gâtul oamenilor. Tânguit, îţi urează tot ce ţi-ai putea dori să ai pe acest pământ. Bogăţii interioare tapetate cu linişte. Oh, şi cum şi-ar dori doar o masă caldă şi un pat curat, de prea multe ori. Umbrele negre ies spre lumină, scările şi paşii nefăcuţi se pierd în huruit de motor. Privirea e aţintită spre un punct gri. Ochiul clipeşte mecanic, scoate sunet de aparat. Simţi că la întoarcerea spre casă toate şopârlele ce se strecoară pot deveni câini care dorm.