12Silfide

casa de la nr.12… aproape de un pod, ai putea ca dupa ce il treci sa te strecori pe una din stradutele laturalnice, care totusi dau in drumul mare. din departare e ca si cum as privi o mare vietate, respira prin toti porii, are mii de plamani mici si verzi, interconectati ce ascund fisuri sau tencuiala jupuita. nu pot sa nu renamarc ca masinile mai au putin si ma calca, merg drept pe mijlocul stradutei, inca un alt nume, apoi o pisica neagra apare de neunde si trece strada. pftui! cred ca trebuie sa fac ceva…dar am uitat cum se face, asa ca imi imaginez ca m-am dat peste cap de trei ori. Merg mai departe. In stanga casei scari ce duc la casa celui in care cred…in fata mea, o usa fara geamuri, poate si scari ce duc mai sus. iar vad usi de lemn ca buretele, spongioase, tinand captive in ele picaturi de ploaie de acum un deceniu, ma tot intreb cum arata o picatura de ploaie majora…n-am idee. pot sa vad doar ce face o picatura de ploaie unei usi ce e deja nonagenara…o alimenteaza. zic: frumos! de sub plamani incerc sa descifrez numele strazii…Silfidelor…. asta e jumatate din casa, cealalta jumatate am banuiala ca se afla pe alta strada…plus ca ceva imi sare in priviri…o prelata azurie..sufletelegate…ce ma anunta ca pana si porumbeii ar alege sa zboare pentru mine…daca eu i-as alege…si doar atat. De ea sta lipita, sprijinind-se sau agatandu-se, casa de la nr. 10… n-are nici ochi, nici plamani, nici piele…doar caverne…orbite golite, vene taiate. ici colo urme ce amintesc de ceva frumos. muschii inca intacti, bine asezati …seamana cu niste mici caramizi rosii…sau poate chiar sunt caramizi…
despre ce vorbeam…? a,nr.12…str. Silfidelor…cu ruinele pe strada Gutenberg…doar zid…

.

casa de la numarul 61A, undeva pe o strada in panta, privita din alt unghi. mirare. are niste geamuri imense, un fel de sera, salon, si in ciuda perdelelor gri, e un loc bun pentru citit, cred eu, privind de afara. s-a facut de cateva secunde verde si eu imi imaginez cum e dincolo de perdele, traversez si dau cu ochii de doua sacose de rafie uitate de cineva, poate chiar sunt ale unuia dintre proprietarii misteriosi. un zid de vreo 3 metri nu imi da voie sa vad in ansamblu, fur imagini cand trec, arunc un ochi prin poarta-usa ce are un patrat pentru vizionari. iarba crescuta in voie, o rulota mancata de rugina, neurnita si nedeschisa, probabil ca tot de atatia ani ca si portile duble de fier, pline de afise..sarme intinse, pe ele cate o zdreanta flutura in vant, copacei intre ziduri…
caramizile se desprind din zid, imi amintesc de un caine negru cu burta alba care se cocota pe zid si privea in departare acum cateva sapatamani. il strigam, niciodata nu ma auzea, privea spre ceva ce eu nu vedeam. acum, in locul de belvedere al patrupedului sta o ingraditura din lemn…inca n-a invatat sa urce scari, imi zic, d-aia e absent..
la cativa pasi se vede o pisica vargata, prin fantele ochilor miopi imi pare a fi cea careia acum cativa ani i-am facut baie..o strig, studiez un pic de la distanta unui pas de urias. din spate cineva ciudat striga: pisica, pisica..! se ducea chiar la 61A. mie mi-a luat ceva vreme sa aflu unde disparuse pisica asta pentru doi ani. intr-o curte miraculoasa, poate chiar intr-o casa cu geamuri mari, unde scaunele cu picioare de balansoar stau ocupate de pisici. sigur pisicile le-ar da voie cainilor galbenmaro sa se uite pe strada…

.

niciodata nu m-am mai intors in curtea in care mi-am julit genunchii
alergam, saream intr-o groapa cu nisip

dar ma poarta pasi invizibili printre copaci
traversez si intru in curte

un zid separa copilaria mea de alta copilarie
tot a mea, mai timpurie
acolo-atunci credeam ca pot vindeca pe altii
intepandu-i cu ace de pin

alti genunchii juliti
coji lipite de strampi
incat credeam ca m-am nascut
purtandu-i

mai tarziu priveam la ciupercute rosii
topogane
sau ace de pin prin gard
imi parea o lume stranie ce nu mai era a mea

stiam asta din iarna aia in care
de ciuda ca o sa mi se ascunda
am plimbat-o pe bunica
pe strazi

mintind-o
spunandu-i ca nu stiu unde e gradinita
n-a durat decat cateva minute

stiam ca la un moment dat n-o sa mai stiu
repetam ruptura, jucam rolul de atunci

.

case cu aer de mucegai şi de vechi
printre bârne
mereu prezente în visele mele
pândesc uşi, deschid ferestre ce nu mai au perdele

va visez cu vieţile voastre
cu inimi din moloz
şi abdomene ascunse în pivniţe ude
ce le văd şi le simt încă pulsând
prin timp

un timp ce nu mi se destăinuie decât când nu mai am vârstă
iar mintea mă lasă să umblu pe uşi ce nu mai au ivăre
pentru a fi deschise de mâini
observ cum găurile de cheie sunt portiţe sigure pentru cuvinte

ori pentru minte

aşa îmi pot închipui întâlniri, regăsiri
în timp ce poposesc în case vechi
ce mă îndeamnă să le urc scările încet

să le cotrobăi cotloanele minţii
să fac un inventar al tuturor pisicilor ce au fugit prin pod
să număr pânzele de păianjen
şi tiglele lipite cu firişoare de nisip

stând pe o ladă plină cu ilustrate pe-o parte
iar pe cealaltă cuvinte aruncate

.

copacul din vis creste

va fi crescut si in trecut
in casa bunicilor
inconjurat de mici pereti de chirpici
un nuc

cand vantul batea
crengile si radacinile
miscau un trunchi

peretii de pamant

niciodata vazut
cu ochi deschisi

a existat insa o casa
ce s-a construit candva
in jurul unui trunchi de nuc

Jose Saramago, Pluta de piatra

o carte care a asteptat sa fie citita multi ani, editie cu hartie de ziar. imi place, pe alocuri ii ghicesti cursul, ma mai uimeste din cand in cand cu mici adevaruri mari.

[...] “Ce-ar fi sa mergem pe coasta sa vedem trecand stanca. Pare ceva absurd, un nonsens, dar nu e, si atunci cand mergem cu trenul ni se pare ca vedem trecand copacii care sunt infipti in pamant prin radacini, acum nu calatorim cu trenul, mergem mai incet stand pe o pluta de piatra care navigheaza pe mare, fara inchisori, singura diferenta e cea care exista intre solid si lichid. De cate ori, ca sa schimbam viata, ne gandim atata, ne luam avant si ezitam, apoi o luam de la capat, ne gandim iar si iar, ne dislocam de pe sinele timpului cu o miscare circulara, precum vartejurile care strabat campia, starnind praful, frunze uscate, lucruri neinsemnate, ca pentru mai mult nu le ajung puterile, mult mai bine ar fi sa locuim intr-un tinut bantuit de taifune. “

nu indoi colturile cartilor, de obicei, insa, de data asta mi s-a intamplat sa indoi pentru franturi
ce se ascund sub invelisul literelor…cuvinte…

.

reflectari in ape statute
critici marunte aduse
trasaturilor neclare

accese narcisiste observ
la orice colt de strada
cladirile cu geamuri fumuri sunt acolo
si eu ma amagesc inca o data
ca si eu sunt tot acolo
atunci cand trec

o imagine perfecta

care imi place asa
in lumina de la amiaza
la un colt de strada

stiu ca ma uit atat de des
sa vad din neatentie
imaginea unui alt eu
imperfect

.

treceau zilele, stateam pe un scaun intr-un cinematograf, cu agenda in mana, cu un pix scrijeleam cuvinte, vorbeam mai demult despre o casuţă făcută din litere, inchipuită. m-am trezit uitându-mă la reclame stupide. credeam că pe scaunul ala nu-mi va mai fi asa frig, sosetele nu mi se vedeau ca erau scurte, parea ca as fi descult. mergeam si ceream bilete cu un aer indiferent, ceream chiar trei, desi eu eram unul…
la intrare aratam unul si restul deja le repartizasem prietenilor mei imaginari, reali, dar pe ei nu ii intreba nimeni de bilete, doar eu din cand in cand. mi se intampla sa ii pierd din ochi chiar si eu, nu ma asteptam sa ii zareasca altii. De multe ori ma imbufnam cand se asezau cu fundul pe ei, de fapt reuseam sa ii scot de sub scaun cu greu, speriati ca li s-a luat locul asa brutal, se piteau. De curand a fost veselie, cei ce se asezau pe randul pe care stateam si eu simteau prezenta prietenilor mei si nu se asezau chiar langa mine, la dreapta era o suricata ce se ridicase pe piciorusele din spate, la primul film, foarte atenta, comenta, la al doilea manca seminte si injura, certandu-ma si amenintandu-ma ca niciodata nu mai vine cu mine la film, in stanga mea statea cainele ala mic si agitat, m-a innebunit la ultima proiectie, vroia sa se duca si el pe la 1911 sa se plimbe printre carute, cu greu l-am stapanit.

am mers o vreme impreuna cand am iesit din sala…la un moment dat au zbughit-o…strigandu-mi ca au sa se intoarca la un desen animat…sau la un film documentar

Visul copilului care păşeşte pe zăpadă fără a lăsa urme/Gabriel Chifu

Lazarus strigă:
- Truman, Truman!
Cel chemat aude şi îşi face apariţia tot în zbor: este o pasăre, dar nu mă arăt surprins, am învăţat să-mi controlez emoţiile.
Îngerul face prezentările:
- El e Truman, condorul care vorbeşte. Iar el e Veniamin, copilul care se ridică la cer.
[...]
- Veniamin, nu te întrista, nu eşti primul care păţeşte asta, care nu mai percepe lumea oamenilor. Există însă remedii, soluţii. Eu cunosc câteva, încearcă-le, vezi care ţi se potriveşte. Îţi sugerez să începi cu cea mai probabilă dintre ele: visează lumea de jos, visează viaţa alor tăi! Gândeşte-te la ei înainte de culcare şi îţi vor apărea în vis, viaţa lor se va derula în visul tău. ….”
[...] Atunci, Truman, m-am trezit din acest vis. A fost un vis cu tata.

citesc

un pictor fără culori

adesea mă simt trecând prin ore
ca un pictor fără culori

în visul meu cu tuburile de culori
câteodată le văd atât de clar - portocaliu
dar intru prin efracţie să îmi verific visul
la diverse intervale în noapte

câteodată mă simt ca un hoţ…
încerc să îmi fur orele
la fel cum încerc să îmi fur culorile

din vis în real le pun pe hârtie

ştiu că îmi sunt date aripile mai mici sau mai mari
să le aştern pe hârtie

când uşa de la casa visului e închisă
iau din focul încins, şi apoi stins, cărbune
trasez el tuşe negre ce urgent au nevoie de fixare

desenez, şi mâna îmi şterge cărbunele
ce închipuie forme, în joacă, pe o hârtie albă