Aseară am văzut unul din spectacolele de teatru venite, din ţară, la Bucureşti, în cadrul fnt. Timp de o oră şi ceva experimentezi ceea ce simţi de fiecare dată când priveşti în jur. Toate trucurile vor fi folosite la vedere, pentru a te introduce şi mai bine în atmosferă. Ai oamenii în negru care fac asta, sunt responsabili cu efectele sonore şi nu numai. Trebuie tu, ca spectator, să crezi tot ceea ce ţi se spune. Povestea e reală. E România ta! Cea în care călătoreşti cu trenul şi un damf de ceapă îţi intră în nări, cea în care vecinul sforăie şi a uitat să folosească săpunul şi periuţa, cea în care toate scârţâie în jurul tău, parcă acum ar urma să se dezintegreze.
Apoi te vezi cu nişte căşti înfipte în urechi, stai la geam şi încerci să respiri aer mai curat, cu gândul departe la America. Ori stai pe bancă cu gândul la Germania,…,….,….în nici un caz România. Te vezi emigrând, te vezi departe, şi spui în gând sau cu glas tare: România! te pup…….
În urma ta un compartiment de tren, o conservă goală, mirosurile se amestecă, gândurile se amestecă, sunetele…România pe care nimeni nu o poate schimba. cam da…. sau nu…..
telefonul rosu de langa biserica suna. chiar atunci trec prin dreptul lui, nu numai eu, drumul mi se intersectează cu cel al unei trupe de cantareti, o mama si un copil. ne zâmbim unii altora şi trecem, iar trecem, ca într-un vis ce se repetă. dincolo de drumul pieptiş stă sprijinit de gardul unei curţi un obişnuit al acestor locuri, ascultă ceva la radioul portabil, cu bărbia în piept e într-o lume a lui. intru in parc, telefonul sună în continuare. nu pot să nu zâmbesc şi să mă întreb dacă nu cumva trebuia să fac parte din filmul acela în care telefonul public sună şi cineva ridică receptorul. teama opreşte gestul mâinii, gândul mi se strecoară în umărul drept, apoi răzbate un pic în zâmbetul meu. merg. caut ceva şi găsesc, în schimb, poveşti. nimeni pe strada pustie. telefonul nu mai sună. greşeală. centralista a făcut legătura la un colţ de stradă în loc de un colţ de odaie…
o dimineaţă în aşteptarea unui tren
sub lumina tulbure
ceştile de cafea şi surâsul
dar e vorba de viaţa mea
de această insesizabilă atingere
dintre somn şi întâmplare
ca naşterea unui sâmbure într-un fruct de lemn
şi aş merge de mână cu umbra
cum merge orbul cu presimţirea
şi cangurul mic din marsupiu
îi vorbeşte mamei pe care n-o vede
un drum fără ţintă
doi saboţi fără paşi
şi locuieşti într-o casă atât de concretă
[...]
Lungit în patul său, cuminte, cu degetele în urechi, să nu audă zgomotul paşilor de pe trotuar, Oblomov îşi asteaptă ca în fiecare clipă de atâţia ani, stările. Ele vin mereu, una după alta, neschimbate, ca un mecanism fără cusur. Îl absorb cu patimă, într-o linişte absolută. Cu perna mare în braţe, leganându-se tandru, se trezeşte înaintând lin pe nişte ape întinse. Atât de întinse şi mereu aceleaşi, încât de acolo el n-ar avea chiar nimic de povestit.
