.

great animation

flaşnetarul

Afară e deja întuneric, ies din locul acela în care toţi se agită ţinând în mână coşuri albastre sau roşii, aproape că am ameţit, nu mai ştiu pe unde e ieşirea de la etaj. nişte geamuri fumurii mă induc în eroare. întreb pe cineva pe unde ies, cu siguranţă par o distrată. ceaţa învăluie clădirile, păşesc pe străduţe pietruite, mănânc dintr-o felie de placintă cu mere, întotdeauna e bună, privesc cu ochi mari în jur şi pe sus. am vazut in vitrina unui magazin cea mai frumoasa bicicleta pentru mine, e bleu, in momentul ala m-am gândit că ar fi frumos să o am. dar cine îşi permite aşa bicicletă aici? visez la o plimbare. tu pe bicicleta ta, eu pe bicicleta mea ce are culoarea cerului senin. e frig, fotografii nu fac, nu mă simt în stare. aproape de o intersecţie cunoscută mă întâlnesc din nou cu flaşnetarul, acum e seara, vis-a-vis de el e aşezată pe o piatră aceeaşi femeie care îi stătea în preajmă şi data trecută, atunci când am scos aparatul să-l pozez. lângă, e un tomberon ce dă pe dinafară. muzica se aude încet, sună sfâşietor, flaşnetarul din lipscani rămâne în urmă, pe o stradă pustie. la alt colţ de stradă trubadurii moderni au luat o pauză. toţi cântă şi par a se lupta cu nepăsarea trecătorilor sau pur şi simplu cântă…..cineva îi ascultă.

.

picături uitate

.

Iezerul

In palnia muntelui iezerul netulburat
ca un ochi al lumii, ascuns, s-a deschis.
Oglindeste un zbor prea inalt si ceasul
curat ce i-a fost odata promis

Cata lung Ochiul spre Nord si spre varste,
si mulcom apoi spre vanatul cer.
Viseaza-n amiazi despre rodii de aur,
care se coc, senine, in ger.

Lucian Blaga

.

O zi oarecare de 13, o incep prin a dormi in continuare. cu vise. cu frisoane si randuri din cartea ce sta langa horn. apoi totul uitat odata cu prima clipire, doar urme de perna pe fata mea. cearcane mai odihnite.
As rasfoi cartea lui Enki Bilal. Mai sus un fragment din filmul inspirat de carte. O poveste destul de reusita.

da sau nu

Aseară am văzut unul din spectacolele de teatru venite, din ţară, la Bucureşti, în cadrul fnt. Timp de o oră şi ceva experimentezi ceea ce simţi de fiecare dată când priveşti în jur. Toate trucurile vor fi folosite la vedere, pentru a te introduce şi mai bine în atmosferă. Ai oamenii în negru care fac asta, sunt responsabili cu efectele sonore şi nu numai. Trebuie tu, ca spectator, să crezi tot ceea ce ţi se spune. Povestea e reală. E România ta! Cea în care călătoreşti cu trenul şi un damf de ceapă îţi intră în nări, cea în care vecinul sforăie şi a uitat să folosească săpunul şi periuţa, cea în care toate scârţâie în jurul tău, parcă acum ar urma să se dezintegreze.
Apoi te vezi cu nişte căşti înfipte în urechi, stai la geam şi încerci să respiri aer mai curat, cu gândul departe la America. Ori stai pe bancă cu gândul la Germania,…,….,….în nici un caz România. Te vezi emigrând, te vezi departe, şi spui în gând sau cu glas tare: România! te pup…….
În urma ta un compartiment de tren, o conservă goală, mirosurile se amestecă, gândurile se amestecă, sunetele…România pe care nimeni nu o poate schimba. cam da…. sau nu…..

.

.

telefonul rosu de langa biserica suna. chiar atunci trec prin dreptul lui, nu numai eu, drumul mi se intersectează cu cel al unei trupe de cantareti, o mama si un copil. ne zâmbim unii altora şi trecem, iar trecem, ca într-un vis ce se repetă. dincolo de drumul pieptiş stă sprijinit de gardul unei curţi un obişnuit al acestor locuri, ascultă ceva la radioul portabil, cu bărbia în piept e într-o lume a lui. intru in parc, telefonul sună în continuare. nu pot să nu zâmbesc şi să mă întreb dacă nu cumva trebuia să fac parte din filmul acela în care telefonul public sună şi cineva ridică receptorul. teama opreşte gestul mâinii, gândul mi se strecoară în umărul drept, apoi răzbate un pic în zâmbetul meu. merg. caut ceva şi găsesc, în schimb, poveşti. nimeni pe strada pustie. telefonul nu mai sună. greşeală. centralista a făcut legătura la un colţ de stradă în loc de un colţ de odaie…

.

ziua de duminică
în care era luni

şi ceasul suna în capul meu din şapte în şapte trepte
sonore

bătrâna de vis-a-vis trânteşte tingirile
oalele se aruncă dincolo de geamurile subţiri

deasupra un copil începe maratonul
alearga din pat până pe canapea
între minutul şapte plus încă şapte
şi tot după alt şapte

afară nu mai e ora de vară
iarna s-a instalat şi în orologii
puse strategic în buricul acesta de târg

şi nici măcar nu mi-am terminat visul
e luni dimineaţa în dimineaţa asta de duminică

încă şapte minute
şi încă şapte

toarnă-mi apă în urechea dreapta
când încerc să visez zăpadă

amestecă zilele
şi numără frunzele căzute în parc
într-o dimineaţă ruptă
în şapte minute
şi iar şapte

.

o dimineaţă în aşteptarea unui tren
sub lumina tulbure
ceştile de cafea şi surâsul

dar e vorba de viaţa mea
de această insesizabilă atingere
dintre somn şi întâmplare
ca naşterea unui sâmbure într-un fruct de lemn
şi aş merge de mână cu umbra
cum merge orbul cu presimţirea
şi cangurul mic din marsupiu
îi vorbeşte mamei pe care n-o vede
un drum fără ţintă
doi saboţi fără paşi
şi locuieşti într-o casă atât de concretă
[...]

nora iuga, o casă atât de concretă